E un articol egoist pe care-l scriu pentru mine.
Pentru cutia mea cu lucruri prețioase.
Pentru că vreau să-l păstrez.
Pentru că.
***
O bună parte din viață mi-a fost sete de cuvânt. Atât de sete…!
Mi se spunea că scriu frumos, stârneam reacții… aveam note bune la română… apoi în facultate… în viață…

Sigur că mă bucura efectul lor, dar o parte din mine dorea un răspuns pe măsură. Nu c-aș fi fost oropsită de iubire. Dimpotrivă.
Însă voiam mai mult.
Veneau aniversări, iubiri, evenimente frumoase, recompensate de fiecare dată cu vorbe dulci, din inimă. E drept, mă ungeau la suflet pe moment, dar nu-mi cutremurau neuronul.
Și-mi era foame și sete de ceva special. De CUVÂNT.
Nu de cuvintele-vorbe, bolborosite, rostogolite pașnic și sănătos prin sirop, vanilie și scorțișoară de toate zilele, ci de literă-cuvânt și gând.
De SĂRBĂTOARE.

Recunosc. Mă numesc S&S și sunt dependentă de cuvinte și de mere.
De mere acre și de cuvinte cu sâmbure.

La un moment dat ruga mi-a fost ascultată și au început să curgă. Tot mai intens. Mai tulburător. Foc și aer, apă și zbor… de-mi dădeau aripile pe dinafară de multe ori…

Apoi, am început blogul (septembrie 2014) și am întâlnit niște oameni, care m-au bulversat. Cum adică puteau trăi pe aceeași planetă cu mine, iar eu să aflu atât de târziu despre ei?
Dar mai bine mai târziu decât niciodată. 🙂

Cine n-o cunoaște pe Adriana e un om sărac. Eu o cunosc.
Poate e mult spus. Sau puțin spus.
Cum poți cunoaște un om doar virtual? Nu știu. Chiar nu am o explicație cum anumiți oameni se pot înșuruba atât de adânc în ființa ta, deși nu îi cunoști fizic.
Sau poate că îi cunoști mai bine, străbătându-le cuvântul. Inima. Sufletul. Caracterul.
Se produce, poate, același efect ca în cazul orbilor. Toate simțurile se concentrează și străbat până în miez de zicere.

De câte ori îmi scrie Adriana se aprinde lumină în sufletul meu. Aș înșira mărgăritarele ei și le-aș purta la gât mereu.
Pentru că ea așa este: un fel de alchimist ce produce mărgăritare. ❤