Fiecare zi e sora geamănă a celei care tocmai a trecut. La fel se succed și anotimpurile în splendoarea lor tipică și repetitivă. Aceeași frecvență, aceleași culori, iar eu fac poze cu nemiluita și mă încarc de energia lor verde.
Mă fardez în fiecare dimineață cu aceleași mișcări și variațiuni mici de nuanță. Mă îmbrac spre cuminte, îmi iau cafeaua în trafic și ziua alunecă nerumegată. Mă întorc acasă la aceeași oră în fiecare zi. Ies în parc de câte ori pot și am decis să mă reapuc de pictură. Am abandonat o jumătate de tablou cu nuanțe de mov. Știu că-l voi termina, doar că nu s-a copt încă în mintea mea ceea ce vreau să fac. Tronează pe șevalet în mijlocul unei camere, unde țin ușa deschisă, pentru că-mi place să-l văd acolo, altar al așteptării, înconjurat de zeci de tuburi de vopsea, aranjate pe nuanțe, de pensule mici și mari, pentru acuarelă, acrilic sau ulei. Tabloul meu e o poveste nespusă încă, timid ancorat în aventura mesajului nerostit…
Azi nu mi-am pus GPS-ul. N-ar fi trebuit să fie mare filozofie să mă întorc acasă, însă la a doua intersecție am confundat stânga cu dreapta. Ce mare lucru? Parcă e prima dată… Am realizat după câțiva kilometri și am început să râd, dar nu m-am întors imediat. Peisajul e fabulos în perioada aceasta a anului. Șoseaua e liberă.
Încep să pierd semnalul radioului. Schimb posturile nemulțumită, când îmi atrage atenția un camion tras pe dreapta. Văd în același timp o siluetă umană, ghemuită spre marginea șoselei și indicatorul de oprire interzisă. Ignor avertismentul și trag brusc de volan fără să mă gândesc. E pustiu în zonă, iar omul pare să aibă nevoie de ajutor. Parchez și cobor în grabă. Mă apropii de el, dar când își întoarce capul să mă privească, fac fără să vreau un pas înapoi din cauza surprizei, mai bine zis șocului, pentru că în fața mea nu e nimeni altul decât necunoscutul din bar.
În prima secundă îmi aruncă o privire ușor iritată, dar imediat ochii i se încălzesc a bucurie, ca și cum m-ar recunoaște. Așa citesc eu, dar realizez instantaneu că mă înșel. Nu are cum. În seara aceea nu-mi văzuse fața, iar ținuta de atunci și îmbrăcămintea ușoară, sport, de azi: blugi și un tricou moale, albastru, nu au nici o legătură.
Însă privirea mi se agață de a lui și rămân blocată, fără să pot articula nimic. Nici el nu zice nimic. Stăm așa amândoi prostiți, în neștire, așteptând poate fiecare ca celălalt să zică ceva.
Mă gândesc să formulez o propoziție inteligentă, să-i mulțumesc pentru gestul făcut pe autostradă, ori să salut, ori să întreb dacă are nevoie de ajutor. Dar, înainte să apuc să deschid gura, o mașină a poliției apare zgomotos de niciunde și trage lângă mașina mea. Omul legii coboară tacticos, își aranjează pantalonii într-un gest ritualic, tușește, se oprește în fața noastră și se bălăbăne ușor, cu satisfacție, studiind terenul. Ne-a prins pe picior greșit. Se uită sever, de sus, când la unul, când la celălalt. Începe să întrebe cu ton voit intimidant ce căutăm acolo. Necunoscutul din bar îi explică calm că a fost nevoit să oprească pentru a ajuta un… pui de cioară șchiop. Văd și eu „victima”, pe care nu o observasem inițial, aflată la picioarele lui, ocupată să se războiască cu șireturile de la pantofii lui sport. Mă pufnește râsul. Îmi trece prin minte un vers stupid: „Noi cu mușchii ca oțelul vom culege mușețelul…”
Îi ascult cu plăcere vocea profundă și caldă, explicația argumentată și logica fluentă. E convingător. Vorbește frumos, fără grabă, fără să fie afectat de poziția celui din fața lui.
Polițistul nu pare să înțeleagă cum adică legea poate fi încălcată pentru un suflet ascuns într-un trup atât de insignifiant și inutil, cum nu percepe nici umorul situației. Simte superioritatea interlocutorului și asta îl irită și mai mult. Se întoarce spre mine și mă întreabă cu ironie dacă tot salvarea unui pui de cioară m-a dus la un gest atât de reprobabil. Tușesc, ca să-mi țin în gât hohotul de râs care se vrea afară și îi povestesc versiunea mea. Nu este convins. „Infractori” ca noi „fumează” în fiecare zi la micul dejun. Își drege vocea și ne ține un discurs lung cu amenințarea clară că am putea rămâne fără permise de conducere.
Brusc se creează două tabere: legea și noi, prinșii cu mâța-n sac, pardon, cu cioara. Scena e mai mult decât ilară. Doar puiul de pasăre își duce netulburat lupta cu șireturile, fără să fie interesat de războiul nervilor dintre umanoizi. Văd că a reușit să deznoade unul și mă străduiesc să nu mă mai uit acolo. Nu vreau să râd. Aș putea supăra și mai mult legea, demonstrând neseriozitate în fața reprezentantului ei.
E un scenariu absurd, de film pentru proști. Îmi privesc vârful pantofilor și cu coada ochiului pe salvatorul de cioară și îmi strâng buzele într-un efort disperat. Polițistul îmi surprinde privirea, ne înmânează solemn câte-o amendă. Frățește. Apoi se urcă în mașină și în sfârșit pleacă.
În aceeași secundă îmi eliberez hohotele de râs pe care le ținusem captive atâta timp. Bărbatul zâmbește și el cu colțul gurii. Doar puiul de cioară își continuă netulburat treaba.
„Ce facem cu tine?” Îl întreabă cald, apoi se întoarce către mine, îmi întinde mâna și se prezintă scurt: „A.” Răspund în aceeași manieră: „E.” cu zâmbetul încă împrăștiat pe față.
Apoi tăcem împreună privind puiul de cioară. E o tăcere bună, tihnită. Nu o lipsă a vorbelor. Este de fapt o liniște, nu o tăcere. Cuvintele sunt la adăpost în fiecare dintre noi și în amândoi. Circulă perfect de la unul la altul în stare pură. Fără să ia contact cu aerul. Fără să ia forme sonore. Nu e o absență, ci un preaplin. Zona interzisă devine brusc un loc special de unde nu avem nici o tragere de inimă să plecăm, ca și cum amenda ar constitui biletul nostru, permisul de a sta acolo după bunul plac.
Mă invită la o cafea și accept. Râd din nou. Invitația e la fel de absurdă ca toată întâmplarea. Suntem în câmp, nu se vede nici o așezare aproape. Însă mă surprinde din nou. Aduce din cabină un termos, toarnă cafea în unica ceașcă pe care o are și mi-o oferă cu un gest elegant, ca și cum ne-am afla într-o cafenea de fițe. Mă întreabă ce doresc lângă băutura aromată. Îi spun că nimic. Îmi place amară. O iau și degetele noastre se ating. Sorb cuminte două înghițituri. E fierbinte și surprinzător de bună. Îi întind cana. Se uită în ochii mei și soarbe la rândul lui, punându-și buzele pe amprenta lăsată de buzele mele. Nu zic nimic. Îi privesc chipul. Are trăsături dure, cioplite parcă în bazalt, un chip puternic, masculin, cu ochi severi. Dar torc miere când se uită la mine. Și mă topește metamorfoza lor ciudată. Mai stăm așa o vreme fără să vorbim. E o liniște perfectă în jur. Miroase a cafea, a seară și a iarbă. Soarele obosit se apleacă spre noapte. Îmi întinde cana de cafea și iarăși degetele ni se ating și ținem amândoi o vreme ceașca de cafea, conștienți de timida apropiere, pe care o prelungim mult, într-un acord tacit. Beau cafea din același loc. Și cafeaua are gustul buzelor lui și al buzelor mele. Îi privesc ochii și găsesc acolo toată liniștea pe care o ființă agitată ca mine nu o cunoaște. Îi întind cana de cafea, zâmbesc și mă ridic încet. Mierea privirii se înnorează a tristețe. Știe. Înțelege. Dar nu face nici un gest să mă oprească.
Mă îndrept spre mașina mea și urc la volan. Îl privesc. Mă privește ținând cana aproape de buze și ochii lui sunt cu adevărat triști acum. Îi zâmbesc vesel, încurajator ca și cum l-aș saluta: Pe curând!
Învârt cheia în contact, pornesc Hyundai-ul brusc și plec. Îl văd în oglinda retrovizoare în aceeași poziție cu ceașca de cafea și puiul de cioară cu capul ușor ridicat din lupta cu șireturile, cu o privire interogativă: „Unde pleci?”
Mă întorc în oraș, la viața mea cuminte, în timp ce soarele apune liniștit într-o ceașcă de cafea amprentată cu buze.
Pingback: Pași (4) | Texte pe față
De astazi inainte, cand vad o cioara planand spre intersectia a doi oameni, repede voi sari sa spionez – sigur ceva placut se va intampla! Sper sa gasim si putina cafea, daca nu pentru ei doi, cel putin pentru mine.
Cat despre Pasii vostri, din nou surpriza. Ma asteptam ca Ea sa isi rezolve problema acasa, orice ar fi acolo. Poate inca nu crede ca poate incepe din nou. El este prea sensibil, de asta l-a costat tot termosul. Sa te opresti pentru un pui de cioara, ciobit si smecher… Cineva ar trebui sa ii spuna sa nu opreasca, pentru ca este diversiunea creata de viata ca ei sa se revada.
Ma inteb, Ea va zbura spre o viata libera, chiar si acum cand este ranita la un ochi (pentru ca nu vede in viitor o schimbare acasa), ranita la o aripa (pentru ca nu are curajul sa plece cu totul, ci doar in mici escapade de respiro)… El trebuie doar sa evite locurile astea periculoase.
Va urma!
LikeLike
E bine că eşti dur, gata să treci cu roţile peste un suflet care-ţi iese întâmplător în cale.
De-asta vei avea cafea în termos tot timpul, inclusiv în situaţiile în care te vei limita la a recurge la puţin voyeurism…
LikeLiked by 1 person
Nici nu stiu cum sa interpretez comentariul tau. Dar, voi fi franc. Povestea voastra in tandem este literatura, fictiva. Asa ca, din punctul meu de vedere, Axel, putea sa iti aterizeze si un pelican motat in fata ca nu schimba cu nimic abordarea voastra. Ideea nu era sa calci peste cioara. Cat despre voyeurism, eu nu il practic, nici chiar in scrierile mele. Asa am cazut eu de-acord cu mine cand am inceput sa scriu. Din ce ai spus, ma vad nevoit sa raman doar la termos, si sper sa fie plin mai ales daca e mare. Legat de proiectul vostru: Succes! 🙂
LikeLike
Nu e nimic de interpretat la comentariul meu. Ramai la termos.
LikeLike
Dragilor, voi sunteti autorii, eu raman cu mine. Termosul i-llas lui Axel, ca poate mai are nevoie in viitor. Ș)
LikeLike
Perfect.
LikeLiked by 1 person
Nu ai cum să vezi ciorile, pentru că tu ești pe sectorul melci și păpădii. 😀 Etaj diferit.
Cât despre sfaturile și întrebările din partea a doua a comentariului, cred că sunt adresate… ciorii. 😀
LikeLiked by 1 person
Suna foarte bine ce spui. Dar, eu azi sunt cu capsa pusa si o sa o interpretez ca o ironie in doi. 🙂
LikeLike
Fiecare zi e sora geamănă a celei care tocmai a trecut… Ma fardez… Ma imbrac… Ma intorc… Ies in parc… Rezumatul unei vieti atat de liniara si predictibila! De aceea eroina ta se bucura sa mai confunde stanga cu dreapta cand conduce si sa bea o cafea din ceasca unui necunoscut. Daca o vezi te rog sa ii spui ca poate lua hepatita si herpes si cine stie cate alte boli… Desi, la cat de plictisita e, e posibil sa merite riscul.
LikeLike
Şi ştii atât de bine lucrurile astea pentru că……?
LikeLike
Pentru ca sunt femeie, pentru ca stiu cum e, pentru ca sunt ipohondra, pentru ca stiu sa scriu, la fel ca voi, atat de bine incat toata lumea ma intreaba daca eu sunt personajul principal si as mai putea insira o mie de motive dar imi ies din rutina zilnica si nu pot. Cafeaua mea se bea acasa.
LikeLike
Ma gandeam eu.
LikeLike
O să fac un afiș colorat unde o să punctez riscurile de a bea din ceașca altcuiva. 😀
Pericoloso!!! (nici nu vreau să mă gândesc la riscurile celor care, Doamne ferește, ajung să se pupe, ori și mai rău… 😀 )
Și-l voi pune în Hyundai-ul ei (meu?) 😀
LikeLiked by 2 people
Ptiu, ptiu… auzi… pupat… Hyundai-ul ei? Al tau? Al meu?
LikeLiked by 1 person
Unul din ele. 😀
LikeLike
Viața e o înșiruire de coincidențe pe care nu le observăm decât atunci când stăm pe margine și chibițăm. Cum fac eu acum, după ce întâlnirea mult așteptată cu Necunoscutul s-a produs, fără să ne promită o revedere, dar lăsându-mi speranța că drumurile dintre A și E se vor mai încrucișa. Există un magnet între ei.
LikeLiked by 2 people
Detașarea o ai doar când privești din exterior, cum bine zici. Cât despre drumurile celor doi, vom vedea. Viața îi va aduce împreună, ori va transforma întâmplarea în amintirea unei cafele băute din aceeași ceașcă, privind la un pui de cioară jucăuș? 🙂
LikeLiked by 2 people
femeie – o poveste, prescrie soarta, puterea viselor nemărginite.
LikeLiked by 2 people
Soarta e o poveste care se scrie și rescrie. Să fii la locul potrivit, în momentul potrivit… provocare.
LikeLiked by 2 people
Da, adevarat, si mai mult decat atat, e nevoie de noroc si sincronizare.
LikeLiked by 1 person
De acord cu tine. 🙂
LikeLiked by 1 person
VIATA e superba ! Un paradox relativ,efemer,limitat spatio-temporal,un drum prin “Valea mortii”,acest ‘canion’ cu pereti ce se înalta pâna la cer,în dreapta din lumina,iar în stânga întuneric,un drum presarat cu capcane,însa acestea sunt semnalate,iar pentru cei ce cunosc si respecta “codul rutier al vietii”,este simplu si usor de parcurs,însa pentru cei indiferenti si necunoscatori,plin de surprize neplacute, imprevizibile. Uneori,constienti sau inconstienti,îi încalcam legile,iar Ea,(viata) ne amendeaza,în functie de gravitatea infractiunii
LikeLike
Uite că aici codul rutier a fost încălcat. Un suflet a fost salvat (puiul de cioară) iar interpretările sunt diverse. Cei doi, în ciuda intențiilor bune, au fost amendați. 🙂
LikeLiked by 1 person
C’est la vie … 🙂
LikeLiked by 1 person
P.S. Axel si Em.Sunteti o pereche blogistica inedita,fara precedent (zic eu) si ar fi superb sa continuati,aventura virtuala. Uneori,gândurile,(visurile) subiective, sunt ‘revelatii’care exprimate în cuvinte,pot crea realitatea obiectiva. 🙂
LikeLiked by 3 people
Mulțumim, Iosif!
LikeLike
A simţit ceva puiul de cioară de a făcut tot ce-a putut să-i apropie.
Ca de obicei, mi-a plăcut mult. Aştept şi paşii următori.
LikeLiked by 2 people
Viața este atât de imprevizibilă și ciudată încât chiar și un pui de cioară șchiop poate schimba trasee și destine care păreau aliniate paralel, fără nici o șansă de a se intersecta. 🙂
LikeLiked by 2 people
Devine din ce în ce mai interesantă povestea asta. Azi am descoperit că există şi varianta lui, care e la fel de fluid spusă. Măi, voi sunteţi gemeni de scriitură? Altfel spus, îmi place. 😀
LikeLiked by 2 people
,,gemeni de scriitură” frumos spus. Te pup și mă bucur că ai descoperit „Pașii”. 🙂
LikeLiked by 1 person
De fapt am vrut să zic “penița cu două capete” da’ nu mi-a plăcut cum sună. 😁 Sunteți tari, să vă țină brăcinarii și inspirația tot așa! Pupicii se reîntorc dublați! 😘😘
LikeLiked by 2 people
Imi place cum o spui. ☺ Zi frumoasa, buburuza șefa! ☺❤
LikeLiked by 1 person
Mulțumesc, draga mea!
LikeLiked by 1 person
O poveste care se deruleaza spre deliciul publicului, aducand adrenalina si umor dupa o reteta de succes. Cuvintele se imbina armonios sa descrie cu farmec locuri, ganduri si sentimente. Intamplarile ajung pe alocuri in zona “Nu pot sa cred”, insa asta se intampla in multe carti sau filme, si ne place ca ne scoate din monotonia cotidiana. Nu mai vorbesc de incredibilele situatii din “viata bate filmul”. Orice scenariu de carte sau film are la baza material din lumea reala, pe care autorul il modeleaza cu mai multa sa putina inspiratie pentru a oferi ceva deosebit. Nu exista pura realitate sau fictiune in ce se ofera publicului. Majoritatea consumam ce ni se ofera pastrand pentru noi ce efect are asupra noastra. Unii complimenteaza, altii inteapa. Ce vreau sa spun, e ca din punctul meu de vedere, nu merita sa puneti mult efort sau pasiune in comentarii. E normal sa raspundeti, dar nu va lasati purtati in polemici. Vorba lui nea Mark Twain “Nu te certa niciodată cu oamenii proști. Te vor trage în jos la nivelul lor și te vor bate cu experiență”.
Altfel, felicitari la amandoi pentru inca un episod bine realizat.
LikeLiked by 1 person
Mulțumim, Mihai! Pentru observații și analiza asupra textului. De acord cu tine, uneori viața bate filmul. 🙂
LikeLiked by 1 person
Am trecut, am citit, apoi am mers mai departe, dar… mi-am micșorat pașii, din ce în ce mai mici,… M-am întors din drum mai apoi, căci am voit să văd reacțiile acestei “povestiri în doi, despre doi”. Nu voi comenta pe texte, am dat “like” deci îmi plac. Mi-a placut însă într-un alt mod faptul că Axel a răspuns unor comentarii de la tine, înainte ca tu să apuci să scrii vreun cuvințel. Mi-a plăcut pentru că am considerat interesantă această încercare de a arăta că există două texte paralele cumva, există cele două variante, a ei și a lui. Mă doare că prea puțini trec pragul și dincolo, să vadă, să aprecieze. Cel puțin așa îmi pare mie, cel care de la bun început am urmărit ambele variante “interpretative”.
Să nu dați cu pietre, sunt doar un cititor începător, care nu cunoaște toate secretele blogurilor. Poate greșesc, fapt pentru care îmi cer iertare!
LikeLiked by 2 people
Eu îți mulțumesc pentru modul serios în care citești. Nici eu nu pricep de ce atât de puțină lume dă semn că a citit, pentru că în ciuda a ceea ce e la vedere (like-uri și comentarii) textul este vizualizat, poate chiar mai vizualizat decât altele.
Comentariile pe texte sunt binevenite și așteptate.
Nu am înțeles ultima parte a comentariului tău. Ce secrete ar putea avea blogurile și de pietrele cui te temi?
LikeLiked by 1 person
Buna Em. !
La Multi Ani de 9 MAI 🙂
Ziua INDEPENDENTEI de STAT a ROMANIEI 🙂 🙂 🙂
Ziua Victoriei asupra Fascismului 🙂
si Ziua EUROPEI ! 🙂
http://amintiriamintiri.wordpress.com/
Aliosa 🙂 ❤ 🙂
LikeLiked by 1 person
La mulți ani, Alioșa!
Să ai o zi cu soare și floare! 🙂
LikeLike
Multumesc frumos, Em ! 🙂
Aliosa 🙂
LikeLiked by 1 person
Em, ca intotdeauna, imi induci starea personajului tau. Axel reuseste si el acelasi lucru, dar nu ma pot identifica cu emotiile unui barbat pentru ca…nu sunt, asa ca afirm doar intuitiv, nu din experienta. Pe scurt, va felicit pe amandoi pentru autenticitate si o redare excelenta a unor stari sufletesti.
LikeLiked by 2 people
Că ești pe aceeași lungime de undă cu mine nu mă miră. :))) Același lucru mi se întâmplă și mie. Te pup și-ți trimit o felie de primăvară tare frumoasă. 🙂
LikeLiked by 1 person
Te pup si eu. Merci, bucura-te de mai cel bland!
LikeLiked by 1 person
Aiii, ce ma bucur ca s-au reîntâlnit 🙂 Foarte romantic totul, cu urmele de buze pe canã…Atât de bine construitã povestea!
LikeLiked by 2 people
Niciodată nu știm unde ne duc… pașii. Uneori un ghiduș pui de cioară șchiop poate să joace șah cu destinul. 🙂
LikeLiked by 2 people
asa cum ma asteptam inca o lectura care imi bucura sufletul si ma relaxeaza ….expresii foarte frumos alese, pline de romantism si sensibilitate…..
LikeLiked by 1 person
Mă bucur tare, tare mult că am ajuns la sufletul tău. :* 🙂
LikeLike
Pingback: Pași (6) | Sweet & Salty
Regasesc de fiecare data aceeasi placere interioara, intelectuala, cu fiecare pas pe care il fac alaturi de personajele tale. Frumusetea descrierii trairilor exprimata printr-un limbaj cald si sincer, este o reteta sigura a unui text ce devine placut si care invita la lectura.
LikeLiked by 1 person
Mulțumesc mult! Cititorii de valoare înnobilează textul.
LikeLiked by 1 person
Pingback: Pași (7) | Sweet & Salty