8Viața bate filmul, nu-i așa? Un clișeu spart de prea mult uz. Dar ce să facem dacă menirea noastră e să ne naștem, să reinventăm roata și să murim? Nu suferința noastră doare cel mai tare? Nu iubirile personale ne perpelesc pe jar? Nu fericirea noastră mișcă universul? Nu praful de stele produs de noi înșine alimentează paradisul vieții pământești?

E simplu tare să judeci. Doamne! Cât de ușor e să îndrepți acuzator degetul, să arunci cu piatra și să spui răspicat adevăruri general valabile recunoscute de lege și societate. Și-apoi te-ascunzi încovoiat când îți vine rândul: ”Să arunce primul piatra…”

Și te pocnește. Când ți-e lumea mai dragă te izbește în moalele capului. Din senin. Fără să cauți, fără să aștepți, fără să vrei. Logica devine o mănușă inutilă, pe care o arunci în gunoi. Epiderma are nevoie de contact direct. Inima dansează nerușinat în ritm de ploi de vară, iar mintea, legată la ochi, joacă un fel de baba oarba, având satisfacția iubirii în buzunar. Te metamorfozezi. Brusc tu nu mai ești tu. Devii el, iar el devine tu și toate valorile de până atunci se răstoarnă cu capul în jos. Tot ce nu sunteți voi se transformă-n mărunțiș de tramvai.

Sunt o femeie matură cu o viață împlinită. Am bifat la timp, cu succes fiecare etapă de până acum. Nu știu dacă sunt fericită. M-am pliat vieții. Mereu. Diplomația și micul compromis fac parte din trusa de prim ajutor a cuplului. E firesc să fie așa. Totul a funcționat mereu ceas. Poate cu mici revolte din partea mea, urmate întotdeauna de împăcări calme ca marea.

La fel a fost și atunci când am închis ușa în urma mea, mi-am luat mașina și am plecat lăsând în spate tot trecutul. Condusul mă liniștește. Șoseaua are propriul ritm, propria respirație, propriile zvâcniri. Ți se lipește de parbriz și se prelinge pe sub roți iar în față ai doar prezentul și viitorul care dispar în trecut cu fiecare metru străbătut. Dacă nu-l vezi, trecutul nu mai există. Dacă nu-l vezi… Șoseaua m-a dus la barul acela ieșit din timp, pentru ca existența mea cuminte să fie răvășită de un necunoscut. Sinonimul și antonimul meu. Un om în care m-am oglindit perfect.
Nepotrivite atingerile noastre, privirile, sărutul prin intermediul cănii de cafea. Vocea lui care a îmblânzit scorpia din mine. Jocul nostru, ce se confundă cu jocul sorții, al destinului… Tot șirul de coincidențe ciudate, aranjate parcă de un scenarist de duzină fără prea multă imaginație, cu recuzită luată la întâmplare: un barman cu cercel în ureche și coadă, cu ridicări din umăr, însoțite de priviri curios-ocrotitoare, de Sfânt Valentin de ocazie. Un pui de cioară șchiop și o cafea cu gust divin, dar mai presus de toate caragialesca scrisoare pierdută și regăsită mult prea târziu, ca și cum destinul, sadic, ne-ar pune față în față doar după voia lui, nu și după a noastră.

În seara aceea de joi am fost prăbușită. Îmi era greu să-mi maschez supărarea cruntă că nu deschisesem plicul acela nenorocit în timp. Mă simțeam vinovată față de omul de lângă mine. Dar și mai vinovată mă simțeam față de A. care nu putea bănui motivul pentru care nu ajunsesem la Starbucks la ora 6 p.m.

Culmea ironiei: soarta făcuse posibilă o întâlnire întâmplătoare în afara orașului (când el oprise pentru puiul de cioară) însă acum, având coordonate clare spațio-temporale, se pusese de-a curmezișul. Mă durea sufletul că-l dezamăgisem.

Ziua următoare, ca de fapt tot week-endul a fost un calvar. Nu puteam să mă gândesc la altceva, deși îmi repetam obsesiv că așa a fost mai bine. Încercam să mă conving că lucrurile au decurs așa doar în avantajul meu. Însă ceva în mine era spart și pofta de viață se scurgea prin fisura aceea. Îmi repetam la infinit că am tot ce îmi trebuie, absolut tot. Că sintagma „suflet pereche” e o aiureală, o găselniță siropoasă de telenovelă, o scuză pentru ca feromonii să fie urgent alimentați. În plus ce știam despre bărbatul respectiv? Mai nimic. Dar nu mă puteam convinge și sentimentul de regret, de eșec, de vinovăție, de supărare pe mine însămi că nu văzusem scrisoarea, nu-mi dădea pace.

Din fericire C. și-a petrecut week-end-ul la noi și a colorat din plin atmosfera. Prezența ei m-a obligat oarecum să fiu o gazdă și o prietenă bună. Nu știu cum ar fi fost zilele acelea fără ea. Din păcate nu-i puteam povesti nici măcar ei ce mă frământă. Întâmplarea neobișnuită cu A. îmi era atât de intimă, era atât de a noastră încât nu o puteam dezvălui nimănui. Și până la urmă văzut din afară putea să pară extrem de pueril. Cum să exprimi în cuvinte intensitatea unei priviri, aprinderea moale a unei atingeri și inflexiunea mângâietoare a vocii unui necunoscut pe care l-am simțit mai cunoscut și mai aproape decât pe oricine altcineva. Absurd. Imaginația mea bogată o luase razna cu siguranță.

Sunt o femeie cu capul pe umeri. Cum puteam să-mi permit să simt ca o adolescentă? Cum puteam să fiu atât de slabă? Aveam o datorie în primul rând față de mine, apoi față de ceilalți.
Însă oricâte argumente adunam și oricât de solide păreau să fie, nu reușeau să mă convingă și să-mi redea echilibrul și detașarea. Îmi doream din tot sufletul un singur lucru: să am șansa să îi explic lui A. ce s-a întâmplat. De ce nu am ajuns la întâlnire. Părea o scuză cusută grosolan cu ață albă, greu de crezut. Însă voiam să-l pot privi în ochi și să-i spun că nu m-am jucat cu el, cu noi. Nu eu. Poate destinul se amuză pe seama noastră. 
Nu știu de ce, însă cel mai tare mă durea gândul că omul acesta ar putea să mă judece greșit. Părerea lui bună despre mine părea să-mi fie vitală. Iar lipsa oricărei căi de comunicare cu el, imposibilitatea de a-i demonstra, până la urmă nevinovăția mea, mă făceau să simt din plin gustul amar al neputinței.

Știam că el nu se va folosi a doua oară de adresa mea. Simțeam ca o certitudine, ca și cum mi-ar fi spus clar în cuvinte, că l-am dezamăgit și că a aruncat în sertarul trecutului tot ce ține de mine…

Ai în față doar prezentul și viitorul care dispar în trecut cu fiecare metru străbătut. Dacă nu-l vezi, trecutul nu mai există. Dacă nu-l chemi. De ce să-l chemi?

Dar eu nu voiam să aparțin trecutului. Mintea și sufletul se zbăteau nedreptățite, scuturând gratiile trecutului. Cu putere și dorință…

Pași (1)  Pași (2)  Pași (3)  Pași (4) Pași (5)