Plouă curat. Iubesc diminețile cu ploi de vară. Orașu-i parfumat.
Miroase ca acasă. Miroase-a Cluj. Absurd să spun, pentru că aici sunt acasă. Dar un om poate avea mai multe acasă.
Știu, substantivul e defectiv de plural. Și eu ce să-i fac? Dacă gramaticii nu-i e pe plac…

Acasă e acolo unde sunt cei dragi, unde știi locul fiecărui obiect, unde ai plâns și-ai râs, ai construit amintiri și ai visat. De unde poate ai plecat… Acolo unde știi cum apune soarele și cum miroase iarba.

Eu am două. Nu le pot ierarhiza, nu le pot trata gramatical cu vreun grad de comparație, pentru că puiul de dor mi-e în buzunar. Întotdeauna când sunt acasă mi-e dor de acasă. Simplu. Sau nu.
Existența lor mă echilibrează. Mi-e bine așa, suspendată între cele două realități geografice, despărțite de mii de kilometri.

Recapitulez: sunt acasă și miroase a acasă, iar mie mi-e dor.
Cum să nu-mi fie? Dar ți l-aș da ție. Că poți să-l porți ușor. Pe degetul cel mic de la picior. Buburuză!

Cireșul e frumusețea absolută a grădinii. I-am făcut prea multe fotografii. Până și cireșele s-au plictisit de atâtea declarații de iubire. Dar nu mă pot abține. Așa că poze și alinturi în neștire…
El e vedeta verii. Anul trecut a fost mare competiție între el și măr. S-a plasat spășit pe locul doi. Onorabil. Pe podium. Făcuse o singură cireașă. Însă mărul, în mare vervă la ora aceea, și-a rupt două crengi de prea mult rod și zel. S-a străduit peste puteri. Și-a obosit. Așa că anul acesta a lipsit.
Declarativ a afirmat că i se rupe. De competiții și concursuri el clar s-a săturat. Și n-a mai înflorit. Deloc.
Gutuiul și prunul nu prea au caracter. Au înfrunzit de înfrunzit și s-au lățit. Degeaba. Fără roadă. Cu tupeu. Sunt mari și atât. Se uită cu un ochi la soare, mai bârfesc ce se petrece prin grădini și așteaptă mură-n gură. Să facă alții fructe pentru ei. Hmmm. Derbedei.

Revenind la cireș. S-a purtat impecabil. Nu că-i al meu… Dar așa flori și așa cireșe nu am mai văzut. De necrezut!
Întâmplarea face că iarba în grădina mea e mai verde decât în vecini. 🙂 (Nici acolo nu-s chiar mărăcini 😀 )
N-am atins cireșele, decât cu privirea. Mi-e teamă să mângâi rotunjimile cărnoase și fragile. Le admir și le alint. Un prieten a spus: „Sunt atât de frumoase, de parcă-s făcute de mâna omului.”
Cum să mănânci miracol și frumusețe? Sau și mai rău, să le întinzi pe pâine după ce le-ai fiert cu zahăr. Cum să transformi poezia-n gem?