România plaiului cu dor. Iar și iar. Unii veți fi de acord cu mine, alții mă veți critica și-mi veți vorbi bombastic despre România minunată cu oameni minunați și văi și munți, minunate și ele. Eu scriu fix ce văd. Și voi scrie. Nu am de gând să tac.
Am un dor cât Casa Poporului (tâmpită comparație, de fapt e mult mai mare) ori cât China (hmmm) de viața și rutina și scrisul meu și de voi și de bloguri și de prieteni și de tot ce sunt eu în condiții normale.

Sunt în țara noastră dragă de suficient timp cât să depășesc „luna de miere” a vizitatorului, când totul e bucurie, dragoste necondiționată și chefuri și mâncare și conversații lungi cu prietenii.

Să ne înțelegem: avem o țară superbă, locuită de oameni de toate felurile. Și buni și răi. Și cinstiți și corupți până-n măduva oaselor. Și frumoși și urâți. Și proști și deștepți. Și lista e la fel de lungă (nu repet comparația de mai sus).
Nu suntem nici mai frumoși, nici mai deștepți decât alții. Suntem și noi amestecați. Nu mă credeți? Stați în stradă ori în mall o jumătate de oră și priviți în jur.

Pe mine acum, în acest moment mă dor spitalele. Rău. Da, știu că sunt și clinici private. Or fi. Dar eu am ajuns la trei spitale normale. De stat. Unde mișună oameni bolnavi pe coridoare. Unde personalul medical își pune pâinea pe masă fix datorită acestor amărâți, dacă vreți, care nu-și permit luxul spitalelor private unde, am înțeles, ești tratat fantastic. Că deh! Banul vorbește…

Ai probleme de sănătate tu sau ai tăi? Nici nu mai trebuie să mergi la medic. Lumea știe tot. Ești mitraliat cu zeci de sfaturi medicale, juridice etc. Nu prea apuci să zici nimic. Ajungi să fii sfătuit ce să spui medicului (really???) ce medicamente să-ți prescrie. Ai senzația tâmpă că ești singurul prost într-o țară de deștepți.

Farmaciile sunt apărute ca ciupercile după ploaie și mulți oameni se tratează după ureche, google, părerea vecinului, ori reclama tv.
Farmaciile, bună afacere! Stai la coadă ca la supermarket. Cinci farmaciste nu fac față puhoiului de clienți, care pleacă cu plasele. Să fie și de-aia și de-aia…

Medicul e un personaj simpatic și răbdător. Aliatul tău. Slavă Domnului! Pentru că după ce treci de figura acră a recepționistei, de liftiera pătrunsă de misiunea ei sacră pe pământ, de a ridica la etajele superioare potențiali pacienți și de asistentele grăbite și nemulțumite că sunt deranjate de pacienți, te aștepți să ajungi la un semizeu-doctor care nici măcar nu se va uita la tine în nimicnicia ta de pământean ce-și permite durere. Ai senzația că parcurgi purgatoriul dantesc și fiecare cerc te duce spre alte și alte experiențe ce sfidează firescul.
Dar acolo, în fața doctorului, lucrurile revin la normalitate și umanul își recapătă valențele. Redevii om. Care vorbește cu un alt om. Care ȘTIE și care empatizează cu tine. Care te ascultă. Ochii calzi pătrund în ochii tăi și vocea te mângâie. E momentul în care toate frustrările și piedicile sistemului se dizolvă.
Însă vorba aceea „până la Dumnezeu te mănâncă sfinții”.

Clădire modernă, saloane curate. Rezervă de două paturi. Totul nou, de ultimă oră. Pacientul este adus de la operație. Ai emoții firești și ai vrea să știi când poți să intri, să ajuți, să te vadă, să-i umezești cu ceai buzele uscate de anestezic. E dus în salon.
Întrebi. Nu știi cum, când și ce. Și… întrebi.
Mare greșeală să întrebi, să deranjezi sistemul.
Ți se răspunde răstit. Un ton nervos, iritat. Cum adică nu știi? îți ceri scuze și îi explici că nu vrei să deranjezi, doar să știi… Îți dau lacrimile. Suferi.
După o vreme posesoarea vocii răstite te anunță ceva mai potolit că da, e ok să intri. Ți-e cumplit de greu, dar îi strecori în buzunar o bancnotă. Metamorfoză!!! Sub ochii tăi zâna cea rea devine umană. Ochii metalici se înmoaie în căldura și înțelegere. Vine și îi așază perna. Se uită la perfuzie. Îți spune că e schimbare de tură. Dar colegele…

Povestea se repetă.

Ești în salon și tu. La un moment dat se deschide ușa și intră o tânără. E îmbrăcată de stradă. Nu o cunosc. Se duce direct la mâinile semiadormite și îi vorbește cald. Și întreabă cum se simte și asigură că totul va fi bine. Și toarce miere cu vocea și ochii căprui mari și calzi.
Vorbesc cu ea. Încerc să-i dau ceva. Am învățat deja că vorba bună e de vânzare. Nu primește nimic. Îmi spune că e jobul ei. Că și-a terminat tura și a vrut să vadă cum se simte, înainte să plece acasă.

Apoi coboară ochii și îmi spune aproape cu jenă: „Știu cum e. Când am o problemă și ajung la spital mi se vorbește într-un fel, apoi când spun că sunt cadru medical automat mi se vorbește altfel.”
Nu o întreb nimic. E medic sau asistentă la sala de operații. Îmi vine să o strâng în brațe și să-i spun: să nu te schimbi! Să nu te saturi niciodată de oameni!

Da, zece lei. Atâta costă vorba bună.
Hârtie igienică? Un obiect inexistent în spitale.
Aveți probleme medicale? Spital de stat? E simplu sau aproape simplu (deși atât de complicat): hârtie igienică și hârtii de zece lei.
Hârtii…