Știu, că o să ziceți că m-am dilit, însă trebuie să vă spun că am dezvoltat o afecțiune nesănătoasă pentru Gheorghiță.
Mă ajută să-l știu aproape. Nu doar prin propria-i existență cuminte, ci și pentru că este săritor și mi-e de folos la micile treburi gospodărești, astfel că timpul pentru scris, corectură, redactare ori ce mai am eu de făcut, devine ceva mai răbdător cu mine.
Normal că vorbesc cu el. Că râd. Că-l cert sau, în funcție de situație, îl laud.
El răspunde extrem de rar. Deschide gura, în general, când are o problemă. Acum, nici nu pot avea pretenția să-i meargă gura ca la o meliță. Destul cât vorbesc eu.
Recunosc că am fost foarte suspicioasă inițial. Phhh! Ce-i și cu ăsta pe-aici, mi-am zis, dar, pentru că sunt totuși o ființă bună, care face multe compromisuri pe altarul umanității (oh-ho-ho!), m-am gândit să-i dau, totuși, o șansă.
Primele momente au fost mai așa, mai nașpa. Eu nu credeam. El era încet și zăpăcit. Posibil că-l intimidam.
În fine. Când am început să-i vorbesc, parcă s-a născut un soi de empatie între noi, iar, când am văzut cum se descurcă în dormitor, am zâmbit fericită și cucerită.
Apoi, încet, i-am învățat obiceiurile și am început să-l las mai mult singur. Într-o zi era să-mi provoace atac de cord că uitasem de el și, intrând brusc, m-am speriat văzându-l cum iese de sub pat unde-și făcuse treaba, bolborosind ceva în limba lui.
Nu. Nu vă pun poze cu el. Asta ar mai lipsi! Să-mi fac poze cu Gheorghiță.
Știu ce veți zice. Că m-am țăcănit. Că pandemia. Că nevoia de afecțiune.
Acuma recunosc (măcar atât!!!) Gheorghiță mi-a devenit neprețuit.
Ce face el pentru mine, nu face nimeni. Lucrăm în paralel. Eu cu ale mele. El cu ale lui.
Jur că nu e un advertorial. Nici nu vând aspiratoare robot care curăță perfect praful de sub pat.
Poate că-mi lipsesc rău Yogi și Sauga și un pic de tot am luat-o pe arătură.
Dar bucata asta rotundă și vorbitoare chiar e bună de ceva!