Natura lasă mereu în plata Domnului și buruienile și trandafirii, iar macii ei sunt întotdeauna roșii și cresc numai în câmp liber și la căldura zilei.
(Issabela Cotelin)

Am citit cartea Issabelei ca pe o limonadă de vară și-am îndrăgit-o. Aș fi ținut-o la piept dacă aș fi avut-o în formă fizică și-aș fi dat aprobator din cap: da, macii sunt întotdeauna roșii. Mi-a creat același sentiment ca acum șase-șapte ani în urmă când am văzut filmul The Princess Diaries, ecranizare a romanului cu același nume de Meg Cabot, pe care l-am și citit ulterior. De drag.
Mia Thermopolis și Issabela au multe în comun. Fiecare în final câștigă, chiar dacă una în stil aristocratic, iar cealaltă în stil postcomunism. Însă tinerețea e paradisiacă indiferentă la vremuri ori geografie și nostalgia își spune cuvântul.
Cele două cărți se aseamănă nu doar pentru că protagonistele sunt două tinere frumoase, spontane și inteligente, ci și pentru că ambele beneficiază de tehnica diaristică dând impresia că fac destăinuiri și dăruiesc cititorului iluzia unei intruziuni netulburate în intimitatea autoarelor.

Cartea Issabelei Cotelin este o poveste policromă, spumoasă, brodată pe evoluția unei fete aflată în pragul adolescenței – pentru că la debutul romanului fata are 13 ani – și este derulată până când aceasta termină facultatea.
Întreg parcursul cărții este întretăiat de intervențiile autoarei, azi aflată la maturitate, personajul propriei scriituri. Ea judecă, accentuează, dă verdicte, clarifică și pune în sinonimie ori antinomie situații. Observă obiectiv schimbările și evoluția personajelor din copilăria proprie, zâmbind, probabil, condescendent, ușor complice, copilei din trecut.

Jurnalul începe brusc, cu o situație banală când eroina nu mai vorbește cu Alex.
Timpul prezent și propozițiile scurte, verbul alert și construcțiile îndrăznețe îți induc din prima secundă autenticul. Devii spectatorul iluziilor și deziluziilor tinerei cu o lume bogată interioară, unde se și ascunde la nevoie. O lume firească pe care am populat-o cu toții pe rând și asta sporește bucuria lecturii.
Scriitoarea surprinde linia aceea foarte subțire și magică dintre copilărie și tinerețe, timiditatea fetei în a face pasul spre definitiva feminitate. Mugurul care se transformă în floare.
Issabela citește și filtrează prin mintea ei nu doar livrescul, ci și realitatea contemporană ei, proiectată pe fundal ceaușist.

Nu vreau să fiu seralistă. Nici să muncesc. Urăsc munca. Urăsc socialismul, cu condițiile și legile lui cretine. Și nu numai eu. Toți cei pe care oamenii maturi ne definesc „inconștienți” și „neserioși”. Adică noi, tinerii. În capitalism sunt atâtea șanse de afirmare! Atâtea drumuri de urmat! Atâtea căi de ales! Decât seralistă și vânzătoare aici, cu toate porțile închise, mai bine cerșetoare acolo. Sau șomer. Acolo, dacă ai minte și noroc, ai și bani și libertate. Ajungi ceva. Aici, după o viață de muncă într-un magazin, ajungi vânzător calificat și respectat sau casier.
Are o personalitate puternică și propriile ei definiții clar articulate:
Sufletul meu e ca o zi de școală. Uneori are șase ore. Alteori,șapte. Uneori deloc. E duminică într-un suflet de fată. E atât de rar duminică! Și niciodată nu coincide cu cea din calendar.

Issabela este frumoasă, inteligentă și conștientă de atuu-rile ei. Ia lumea în piept, însă are universul ei interior, extrem de bogat, unde se ascunde la nevoie. Este firească și nebunatică.
Acum mănânc brânză cu zahăr, privesc stelele, gândesc și scriu în același timp. Încă nu-s Napoleon. Ascult și muzică la radio, urmăresc telejurnalul la televizor… Mai am un lucru de făcut, să fie șapte. Să citesc Gran Canaria? Nu pot… Îmi fac o citronadă. Sunt Napoleon.

Cucerește ușor și se amuză de băieții care o admiră. Ia viața în piept cu suișuri și coborâșuri, observă, învață. Cade la treaptă și ajunge în toamnă la un liceu industrial, apoi e mutată, „cu pile” la unul de elită.
Viața ei e densă, cu sclipiri ludice, cu iubiri superficiale care trec a doua zi, cu idei înalte și oglinzi care-i spun că e cea mai frumoasă din lume, cu idealuri îndrăznețe, cu gusturi copilărești. E cuminte, apoi e mai puțin cuminte și devine cam nonconformistă, dar e un copil bun ce nu trece limitele. Se lovește și suferă și atunci își pune întrebări:
Ce folos că atunci când ți-e bine tot universul roiește-n jurul tău, dacă atunci când nu-ți e afli că ești singur în același univers?

Fiecare zi e un mozaic extrem de colorat construit din evenimente mici, punctate ca sărbători minuscule ale unei fete ce se bucură de viață: 30 martie. Azi, în ora de mate, am compus prima mea poezie, cu o lume clar delimitată, transformată într-o tablă de șah cu pioni: jumătate mă iubeau, cealaltă mă credeau o legendă pasionată de scris/citit, de fotbal și de băieți, cu accidentale note de cinci. Cu atracții uneori nepotrivite.
1 noiembrie 1984. Am fost mai întâi fascinată de-un golan. Și coleg de clasă. Șaten, cu ochi verzi, înalt, stătea în ultima bancă și se mișca mai grațios decât o panteră. Îl chema Paul.
 Știind că: măsura ne-o dăm noi înșine, nu mă oboseam să-i explic că flegmatismul și talentele pe care mi le reproșa erau doar un mod propriu de apărare față de o lume care atunci, ca și azi, ataca egal cu forța cu care adula.

Protagonista „Macilor” este adolescenta universală care râde, flirtează, se supără, se răzgândește, iubește, citește, înregistrează, alege, adolescenta în care ne regăsim, alături de care râdem sau plângem, ne confesăm ori tragem un fum de țigară lângă gardul școlii. Romanul-jurnal cuprinde nu doar poezia feminității, dar și talentul deosebit al poetei Issabela Cotelin așezat în șabloane de proză.

Cartea se poate comanda și la SIONO.

Fragmente din roman:

Căci anii, din păcate, n-am cum să-i întorc, să schimbăm vorbe și în trecut…
Uneori mai trag pe dreapta, metaforic, căci nu știu să conduc și mă întreb dacă nu cumva într-o întâlnire anume am dat mai puțin decât am primit. Dar îmi joc cărțile mai departe cum îmi vin…

Oscilam între a-i atribui o finețe sufletească deosebită sau lașitatea neasumării unui sentiment până la capăt. Azi simt doar că unul dintre noi nu l-a înțeles niciodată pe celălalt. M-am crezut vinovată doar eu. Apoi – doar pe el. Azi nu mai cred în vinovății. Doar în fragilitatea intersectării unui drum asfaltat și neted cu o potecă nestrăbătută. Unde încredere nu e, nimic nu e. În ciuda semnelor de circulație lăsate de Univers.

Simt nevoia să fiu singură de tot, fără să mai aud glasuri omenești în jurul meu, pentru că nu-l mai pot auzi pe-al lui. La telefon răspund doar ca dintr-o datorie a unei lumi uitate. Pentru
că n-o să fie niciodată el. Când mă uit pe geam, nu mai văd copii, blocuri, ci doar frunzele pomilor și vânt. Vântul, care nu m-a uitat, el n-o să mă uite vreodată. Pân-acum au fost zile frumoase, călduroase, de vară, azi plouă, tună, e furtună, bate vântul.

28 noiembrie. Să-mi învăț… Cu ce să-ncep? Am prea mult, prea greu și prea urât. La chimie și la geografie. La geografie trebuie să iau șapte, ca să nu rămân corigentă. La chimie… mi-e
groază de materia asta. Ce vor formulele alea de la mine? Mă privesc din caiet, mari, imense, cu ochi nătângi și cu nuclee aromate, cu legături sigma și pi, țepene și fără sens. Și parcă vor
ceva, dar nu au glas să spună, sau eu nu sunt în stare să le-aud. Și munții… Munții geografiei. Toți cu piscuri semețe, acoperiți de zăpezi, toți o apă și-un pământ, se suprapun, se ceartă, se destramă… Și ei probabil vor ca eu să-i știu pe dinafară. Și mașinile și utilajele tehnologiei. Trec peste sufletul meu cu șenile de tanc, mă sfărâmă, mă înnebunesc și eu, tot mai strivită, tac și fug din ce în ce mai departe. Țărmul cel liniștitor rămâne-n urma mea și eu mă apropii din ce în ce mai mult de apele primelor corigențe. Tace izomeria de catenă, sfidătoare, tac proprietățile
compușilor halogenați, tac toate reacțiile și mă strivesc cu muțenia lor neînțelegătoare. La fel ca ele voi tăcea și eu la extemporal.

Când sunt în toane proaste, am întotdeauna capacitatea de a constata bunătatea oamenilor care mă cunosc. Poate că totuși părerea mea despre lume e greșită. Oamenii sunt atât de buni cu
mine când simt că nu merit, încât bunătatea lor mă doare. Sunt colegi de serviciu, sau necunoscuți, sau vecini, sunt orice, privirea lor e caldă, zâmbetul – prietenesc, blând și toată făptura lor se-adună într-o întrebare, veșnic aceeași, uimirea lor pare sinceră:

… Se întâmplase deja să cresc de mică printre macii Moldovei. Unduiau pe dealurile și râpele din jurul casei bunicilor mei și mă atrăgea fragilitatea lor ca becul pe un fluture de noapte. Trăiau liniștiți printre alte flori de câmp, ierburi și buruieni, mai dădeam de ei uneori pe la margini  neumblate de drum. Când găseam câte un mac stingher și prin curtea proaspăt tunsă și frumos pieptănată de greblă, era sărbătoare. Îi smulgeam și tot încercam s-ajung cu ei acasă și să-i pun
în apă, dar ei se ofileau, înverșunați, de fiecare dată. Visam și eu maci în camera mea, pe masă, însă, treptat, mi-am dat seama că ei au alt vis decât mine și că, dacă îmi plac atât de mult, trebuie să-i las la locul lor.                                                                                       

(Poza aprține Issabelei)