Azi vă dăruiesc la cafea iriși. Vă dăruiesc și o ușă deschisă spre inima unui prieten de-al nostru. Mai precis imaginea bunătății unui om.

Toți îl cunoaștem și citim pe Cosmisian. Vă mărturisesc că cei pe care vă știu de la începuturile mele pe blog îmi sunteți dragi, ca și cum ne-am cunoaște și în realitate, pentru că proba timpului ne-a botezat cu multe și ne-am cunoscut prin intermediul textelor noastre. Și am parcurs niște etape împreună, am asistat emoționați la evenimente din viața noastră literară, care este o oglindă a ființei noastre. Cum poți cel mai bine cunoaște sufletul unui om decât citindu-l? Nu mă apuc să vă enumer, că vă știți voi foarte bine.

Omul despre care vă vorbesc este, în primul rând, un scriitor talentat, apoi un prieten și un om bun, care ajută pe oricine îi apare în itinerariul existențial.
Cosmisian este la cea de-a doua lui carte, un fuior de duioșie și dragoste, de spaimă și speranță îmbrățișate, de minunea ochilor unui copil care aprind luminița de la capătul tunelului.
Lucette este o îmbinare de stiluri și genuri literare. De voci care se întâlnesc într-o Timișoară contemporană, unde planurile trecutului și prezentului se deschid miraculos spre viitor. Stilul scriitorului topește de multe ori proza în poezie, pictează dansând anotimpuri ori se preling în filosofii de viață. Este o iederă complicată, inteligent transpusă pe un perete de marmură. Se oglindește în luciul ce pare imposibil de pătruns, formează o ecuație interesantă, sofisticată. Personajele sunt atent construite dintr-o trăsătură de penel ori cu un dialog ce pare adesea jucăuș, iar scriitura este o provocare.

N-am să vă povestesc cartea, pentru că o carte nu se povestește, ci se descoperă. Vă invit la lectură, vă invit să o cunoașteți și, în același timp, să o iubiți pe Lucette prin câteva fragmente ce vor ridica puțin perdeaua lumii inteligent dantelată, ce poartă semnătura lui Cosmisian. .

„Dorul este o pasăre misterioasă care te duce în trecut, întotdeauna pe un drum nou, întotdeauna pentru a te liniști. Dacă există o legătură între dor și acea frântură de refren, nu știu, dar ei îi era dor de mama ei, de calmul îmbrățișării ei atunci când cuvintele nu mai aveau putere să mângâie.”

„Eu. Adânc în mine totul pare stins, lunile par să nu îngroape ce credeam de mult șters din imaginația mea. Și iată-mă încovoiat pe genunchii obosiți de plecăciunea la care îi obligam zilnic. Poate din lipsa puterii de a înainta. Soarele lumina într-un galben pătat cu raze răcoroase, mângâindu-mi chipul, cât să îmi amintească de tine.”

„Chipul uman este repetiția infinită a unicității.”

„De-atâta toamnă natura se stinge,

Iar stelele de pe cerul nopții ne îngână,

Frunzele se clatină, verdele se frânge,

Cerul stingher se face o câmpie spână,

Te caut ca odinioară pe unde-ți naști zorii,

Eșarfele pline de răcoare au pe ele rouă,

Mai știi cum din pieptul tău îmi curgeau norii?

Iubirea ne era destin, ca o cămașă nouă.”