Oricât aș fi de haotică, împleticindu-mi pașii în labirintul existenței mele, ajung la literă, la cuvânt. Uneori o scriu.

Am ajuns în România noastră, a mea și a ta. Am venit cu greu, cu refuz, fără dor și fără dorință. M-am desprins cu greu din bula mea de acasă. Ce-mi trebuia mie Românie? Lumea mi-am pus-o deoparte, într-o nucă. Cei dragi îmi erau la un telefon distanță. Suficient.
Dar vezi tu, dragostea din cer și de pe pământ complotează și mă împinge unde mi-e bine.
Mama e mamă. Și plânge în inima ei dublu, pentru copilul ei, dar și pentru al meu care, prin extensie, e și al ei.

Plânge mama în gând, în minte și în inimă, dar mie îmi zâmbește. Lacrima ei e tainică, nevăzută.
E detectiv mama, e Agatha Christie și-mi prinde orice gând tremurat și ud. Îl urmărește, îl pune la colț, iar ochii ei verzi se adâncesc în durere. Și de dragul ei nu plâng, decât pe ascuns. Să nu mă certe mama, dar mai ales, să nu-l supăr pe Tudor.

Azi e 20 iulie, ziua Anei. Și-am avut un impuls. Mi-am deschis pagina de FB. Dar surpriză, pagina a ruginit. Nu mai funcționează. E o chestie ciudată fără pagină principală și setări.

Azi e 20 iulie, ziua Sfântului Ilie, ziua când s-a născut bitanga. Ziua Anei, dar și ziua „Anei” care încă e iubită și ne-uitată de cititori. Din păcate în librăriile din Cluj „Ana” e doar o amintire. Pe Libris e sold-out… Mă bucur că se vinde, că nu stagnează pe rafturi, dar…

Mi-a prins bine postarea trecută, vorbitul cu voi, ideile ce prind viață.