Trebuie să știi despre mine că nu pot să-mi duc durerea afară, ca pe o haină indecent-magnetică, lipitoare la compasiune, milă, condoleanțe și ce-o mai fi. Nu știu, nu pot, îmi vine să fug când văd privirea aceea plină de dragoste, de felul acela de dragoste. Prefer să fiu înjurată în cel mai abject mod, decât să aud „condoleanțe” și toate superlativele absolute adresate copilului meu, însoțite scârbos de verbe la imperfect. Urăsc imperfectul, urăsc toți termenii care merg săgeată spre realitatea mea. Urăsc oboseala pe care mi-o dă durerea, fără un minut de pauză. Urăsc ura. Urăsc surprizele de pe fețele celor care află și se miră… și nu, nu urăsc moartea. Nu urăsc moartea așa cum n-o uram nici pe Corina, bona fiului meu. N-am cum urî moartea, pentru că e parte din viață, pentru că acolo e fiul meu. Acolo ne vom întâlni și sunt sigură – poți să nu mă crezi pe cuvânt, să mă etichetezi la-la-la, dar știu sigur că moartea nu e finalul. Viața e plină de finaluri.

Au trecut mai mult de doi ani, iar eu sunt diagnosticată cu doliu cu complicații. Știai de diagnosticul acesta? Nici eu. Posibil să fiu așa toată viața, posibil nu… habar nu am.
Am supraviețuit 2 ani și 2 luni. Și dacă tot voi fi o vreme pe aici am nevoie să fac lucruri, trebuie să fac lucruri. În primul rând să nu-mi supăr fiul. Nu cred că e de acord cu varianta asta a mea neproductivă.
Ideea e că nu știu ce să fac. Și nu mă refer la scris.

Am fost contactată de un grup din care făceam parte (știi că vechea eu era funcționabilă și activă), niște gagici inimoase care mișcă lucruri în Toronto. Mi-au propus să facă o bursă de creație în numele fiului meu. Am mulțumit politicos prin intermediari și am refuzat. Pentru că atunci nimic n-avea sens în cer sau pe pământ, totul era o katana învârtită în inima și creierul meu. Însă ideea, chiar dacă refuzată, a prins un mic contur și nu am uitat.

Aș vrea să fac ceva în zilele când viața pâlpâie în mine. Adică am momente de energie… după care îmi trece și mi se pare fără rost. Știu că nu voi niciodată bunică, că cel mai probabil mă îndrept înspre o cruntă singurătate… că nimeni nu îmi va dărui iubirea responsabilă și protectoare a fiului meu, că voi lăcrima la sărbători când nu voi mai putea fugi de acasă… dar până atunci…

Foarte aproape de Cluj, la 20 km și la 16 km am pământuri frumoase, intravilane. Generoase ca întindere și splendid așezate. Unul în vârf de deal, cu o priveliște superbă, altul la șes cu aceeași minunăție de privit: un deal cu fâșii verzi și galbene de la rapiță. Mă gândeam să construiesc ceva: o tabără de creație, un festival de creație, un ceva făcut în numele și cu numele fiului meu. Lista poate fi largă, nu doar literatură.
Fratele meu mi-a spus că e cumplit să construiești, ia ani și nervi, pentru că e greu de lucrat cu constructorii. Nu știu ce să fac… am niște resurse pe care le-aș pune în slujba celor talentați, poate copii orfani… nu mi-e clar conturat în minte ideea. Aș putea jongla și cu locuința mea din Canada… În plus, am cunoștințe în domeniul literaturii, am fost profesor, pot încă ajuta, forma, cizela.
Toate sunt ale fiului meu (și eu), iar el e darnic. A fost, este și va fi darnic.

Nu știu dacă sunt în stare. Vechea eu a reușit să facă multe lucruri pornind de la zero.
Actuala… nu înțeleg încă dacă se scufundă ori iese la suprafață.
E prea greu la ce mă gândesc? Ce zici? Mai multe capete, mai multe idei.