O tragedie, dacă nu te omoară – pentru că nu te lasă cei dragi – te transformă. Nu te face mai puternică. Te face pilaf, ca să mă exprim plastic. Creierul, inima, sufletul, tot ce e valoros în carcasa plină de gablonțuri pe care o târâi după tine prin viață, se transformă, ruginesc. Sună spart ca niște conserve goale înșirate pe ață, atârnate de o mașină în mers.

Presupun că pentru ceilalți trece, se minimizează, pentru că alte nenorociri vin la rând, alți bătuți de soartă apar la știri. Gura satului frământă în malaxorul ei alte mutilări, carne proaspătă, sânge proaspăt, moarte proaspătă, iad proaspăt.

Iar tu crești ca o iederă în jurul propriei dureri, pentru că dorul se înalță mare, mândru și hohotitor, până la Dumnezeu, cu fiecare secundă care trece între tine și fiul tău. Ți-e tot mai dor, ți-e tot mai greu și nu mai înțelegi umanitatea. Cum crește mică în mocirlă, cum luptă pentru un leuț, cum se hrănește hulpavă din mizerie când viață nu-i, e doar o clipă nenorocită care se numește PREZENT. Ieri te-ai născut și mâine mori. Deci, ia vezi! CARPE DIEM!

Am vrut să scriu ceva cumsecade. Bunăoară că-mi place să culeg castraveți din grădină – niciodată nu le-am dat atenție -, însă e o legătură versatilă între mine și ei. Sunt ghiduși, se ascund. Și mă înțeapă. E o vânătoare care se întâmplă dimineața. Asta am vrut să spun aici. Să fiu de treabă, digerabilă. Să vă arăt că în afară de gândurile mele epuizante, de strădaniile mele de a fi OK-ish, făcute ca să-i mulțumesc pe ceilalți, se întâmplă ceva interesant în supraviețuirea mea. Noi personaje: zmeura la început, acum castraveții.

Însă niciodată nu știu ce-mi iese din degete, n-am plan de scris, iar gândurile se mișcă cu o turație atât de mare, încât mâinile abia prididesc să țină pasul cu ele.