E senină imaginea de acasă, e o pace calmă și caldă, numită de Tudor „raiul pe pământ”.

Aveam și eu raiul meu pe pământ, la Sava.
Părea că nu coincid raiurile noastre. Însă rai era peste tot. La fel ca trandafirii.
Creșteau raiurile noastre parfumate și dulci, în toate grădinile de pe pământ.
Rai era din abundență, doar să întinzi mâna.
Era atâta rai, că nu-l vedeam, așa cum nu vezi pădurea din cauza copacilor.
Ne mai înțepam în spinii lor ascuțiți, însă așa curgeau puroiul și neliniștile din noi.
Raiurile noastre se îmbrățișau într-un rai general, al concomitentului – respiram deodată, pe același pământ.

De când mi-a plecat fiul, m-am schimbat mult, m-am retras în mine. Și spectacolul lumii s-a schimbat. Sau poate nu l-am văzut eu cu aceiași ochi. Unii oameni mi-au plecat, alții mi-au venit și alții s-au modificat atât de mult, de parcă ar fi alții.
Bunăoară, A. Ieri a fost la noi A. și am povestit multe. Profunde ca niște liane tari, care legau conversația de la mine la ea și invers.
Și brusc mi-am dat eu seama de ceva. Iar ea mi-a spus că s-a gândit la asta înaintea mea.

De un eventual blestem.
Maria l-a pierdut pe Vaslica.
Ana pe Maria și pe Alexandru.
Eu pe Tudor, iar mama e zid de durere și lacrimi.
Nu m-a pierdut, dar m-a pierdut.

Când am scris „Ana”, am fost sfâșiată de durere descriind sentimentele din preajma morții. Am scris plângând în hohote.
Am trăit durerea Mariei, am trăit durerea Anei, iar când mi-a venit rândul, am realizat că, fără să știu, am știut.

Voi ce credeți?