Am intenția să scriu în continuare despre Asia, fabuloasa Asie, dar mă împiedic în lucruri esențiale și digerabile, în bucăți de soare și cioburi de zi, care mă obligă să respir și să văd colorat, dar și să plâng. Derutată cum sunt, nici nu mai știu de ce plâng pe fondul mare al plânsului după Tudor. Plânsurile mici se suprapun pe un plâns general și atât de adânc, încât nu are, sau nu mai are, mereu lacrimi. E un palimpsest al inimii mele de mamă, izvorâtă, cu siguranță, din mierea divină a Măicuței Sfinte, mama noastră supremă. Plâng de drag uneori, în lumea minunată a lui Tudor, de unde el lipsește. E o piesă de teatru fără protagonist, doar cu personaje secundare care (eu) așteaptă să cadă cortina.

Asia e subiect greu, e multă informație și multe imagini, și e bine că e așa, pentru că mă pune nemilos la lucru. Dar mă opresc mereu, din diferite motive, majoritatea obiective. Și amân. Amân pentru că ies afară la Yogi, care, în mintea lui blănoasă e mic, se sprijină cu putere de mine, mai să îmi pierd echilibrul și-mi dă cu botul peste mână să-l mângâi. Și-l mângâi ca și cum ar fi micuț, deși am senzația că scărmăn metri de blană al unui câine nesfârșit. Îl iubește mult Tudor și l-a dresat grozav. Deși e un ciobănesc mare, desenat oarecum neglijent, se comportă ca un cățel mic de rasă, cu gesturi delicate, ascultă orbește comenzile uitându-se fix în ochii mei cu mărgelele lui negre, se supără dacă e certat și ține mânie o vreme, ascuns în cușca lui.

Dacă-i vorbesc despre Tudor, se duce amărât de lângă mine, ca și cum ar vrea să se reculeagă singur, el și necazul lui. Atât de mult l-a iubit Tudor, că mă întrebam ce se va întâmpla când viața scurtă de câine a lui Yogi se va termina. Dar uite că Yogi e aici, cu mine, iar puiul meu ne veghează de sus.

Raiul lui Tudor e atât de prezent (ăsta ar fi un titlu bun de carte). Însă eu sunt într-un spațiu paralel și trist. Văd, receptez bogăția lui, dar nu mi-l pot asuma, deși, legal, în acte, e al meu. Nu-l pot respira, cu toate că-mi intră diminețile prin pori, zorelele zburdă nebune în niște culori cum doar grădina noastră poate găzdui, iar fasolea a avut niște flori indecent de frumoase, pentru condiția ei de simplă fasole.

Îl admir, îi recunosc meritele, dar nu-l pot trăi. Nu se cuvine. Nu e al meu.