Se spune că nimic nu e întâmplător, că există o carte a vieții unde destinul nostru e scris, iar noi urmăm orbește acei pași prestabiliți, ca și cum am recita o poezie în chineză, reținută doar auditiv, fără sens, fără să avem habar despre ceea ce gura noastră articulează.
În contradicție cu primul raționament e ideea că norocul ni-l facem singuri.
De la distanță pare că unii au tras lozul cel mare, iar alții că au pierdut autobuzul.

M-am întrebat în dimineața asta de luni – că așa se nasc începuturile, lunea – cum o fi să te naști sub o stea norocoasă. Poate nici nu există conceptul de noroc. Poate doar o Fata Morgana după care alergăm bezmetici. Poate e doar o aberație ce trăiește pe iarba mai verde din vecini, în pozele cu multe filtre de pe Facebook, în aparențele afișate pe toate drumurile și în toate reclamele care promit sănătate, fericire și viață veșnică. În cursurile de dezvoltare personală care, by the way, habar n-am cum reușesc să îmbete omenirea cu iluzii, pentru că omul cel mai dezvoltat personal pe care l-am cunoscut vreodată a fost Ana – bunica, femeie înțeleaptă, dar fără multă școală, însă cu soluții la orice, cu o seninătate ce alunga orice urmă de conflict și o curățenie îngerească. În totală contradicție cu ea e lumea de azi atât de „școlită”, de liberă la voce și acțiune, dar în același timp atât de buimacă și căutătoare de fericire, atât de agramată și nepăsătoare, de egoistă și bântuită de demoni.

În fine, vorbind despre soartă, m-am gândit că mi-o fi fost pecetluită atunci când tata, care și-a dorit băiat, m-a avut pe mine. Om mândru, a fost cu siguranță dezamăgit neputând să se laude răspicat că are cine să-i ducă mai departe stindardul numelui David. Mi-l imaginez zâmbind rușinat, ca și cum a avea o fată era neputința lui personală.

Ani mai târziu, când l-am avut pe Tudor, nora unor vecini a fost însărcinată în aceeași perioadă cu mine și mi-l amintesc pe tata spunând că a născut femeia, dar n-au zis nimic ai ei, probabil e fată, a concluzionat el.

În plus, de parcă n-ar fi fost suficient că nu eram băiat, am venit pe lume și foarte mică, așa că bunu’, când m-a văzut a exclamat: „Din asta în veci nu se face om!”
În paranteză vă spun că bunu’ era înalt, drept, impunător în familie și nu numai, foarte respectat. Nimeni nu-i ieșea din vorbă. De fapt toți se învârteau în jurul lui ca să-i facă pe plac. Nu-mi amintesc să fi fost dur, însă era rece, distant cu o privire care te punea la respect și foarte corect.

Numele tot el mi l-a dat.
L-a auzit la o mănăstire și i-a plăcut mult, așa că nici mama și nici chiar tata – căruia presupun că nu-i păsa prea mult cum mă cheamă din moment ce oricum eram fată – n-au avut vreun cuvânt de spus sau măcar prezența de spirit să-mi pună și ei unul.
Însă, cum numele era prea mare pentru o bucățică de om atât de mică, din start l-au tăiat în două și l-au diminutivat. Și nimeni nu mi-a spus vreodată așa cum scrie în certificatul de naștere, chiar dacă între timp am crescut și m-am făcut om, în ciuda previziunii bunului patern.

N-am căutat în bărbați rolul tatei, pentru că probabil n-am vrut să fiu iubită doar ca o fată. Am tins spre articolul hotărât și l-am găsit.

Poate așa a fost destinul. Dacă aș alege azi altfel? Cu siguranță. Fără fiul meu, viața e plină de regrete. Însă atunci nu știam ce știu. Alergam neobosit după Fata Morgana.

Azi m-am oprit.