O idee venită în joacă. Un Si o No, (spaniolă: da sau nu) transformat în SIONO și mai apoi într-o casă roditoare de cuvânt, roditoare de carte. A publishing house. Uneori mi se par mai cu miez cuvintele englezești. Casă de publicare. Casă ce poate deveni acasă. Sintagma e jucăușă, demersul serios. Relațiile dintre noi lejere, de prieteni la o cafea, dar seriozitatea maximă. Deschidere. Comunicare. Ne sfătuim. Și ne adunăm cei care vorbim aceeași limbă: a calității. A cărții bine scrise, bine îmbrăcate, bine redactate, bine copertate, bine reprezentate pe piață. Pentru că manuscrisul pe care-l primim, nu este doar o viitoare carte, ci promisiune fermă făcută de editură. În culise se mișcă oameni frumoși. Oameni creativi. Oameni talentați. Nu știi niciodată ce scot din pălărie, dar, când scot, ești total surprins și zâmbetul ți se întinde de la ureche la cealaltă: Chapeau! Chapeau, Sandra Segal, super talentat grafic designer, pentru noua siglă SIONO! Haina noastră nouă de sărbătoare, croită pe măsura, gândul, intențiile și gusturile noastre. O siglă cu ochi. Ochioasă. Atentă. Simpatică. Prezentă. Trează. Un manuscris este o promisiune, o carte este responsabilitate. O carte începe de la primul vostru gând și e finalizată când înflorește parfumul de tipar, când librăria reală sau virtuală îți întinde coperta – invitație. De acolo începe. De la culorile care ți se cuibăresc în iris și curiozitatea se trezește. Întinzi mâna pentru că te întâlnești cu ea. Cu prima impresie.
Darul lui Mugur nu putea fi decât vers. Drag îmi e și dor îmi de prezența lui rimată și ritmată de pe blog. Mulțumesc mult, Mugur! Mi-ai făcut tare frumoasă seara!
Îți scriu acuma dintre fluturi.
Am vrut să zbor, să mi te bucuri
Că am intrat în lumea ta,
Dar iată, n-am putut zbura.
Nu pot să zbor, cad printre frunze,
Mă uit în jur, dar nu am unde
Să îmi găsesc loc de odihnă:
Sunt gânduri multe, nu-i de tihnă!
Zăresc o pată luminoasă!
O frunză de agud, frumoasă,
Alături de roșu-arțar
Sau roșa frunză de stejar,
Minuni în pete de culoare,
De gânduri zburând în fuioare
Zburând cu fluturii, în roi,
Versuri frumoase, pentru noi.
Cu Em din Sava tare mult aș vrea
Să stau alături, să bem o cafea
Și să vorbim de multe, vorbe mii,
De Pași… de Ana… Fluturi…
Și ce va mai veni.
Da, am “alergat” printre fluturi și frunze, m-am regăsit în unele idei, am căzut pe gânduri în fața altora, căci nimic nu este facil sau anost în cărțile lui Em. Frumos, profund, “pictat” uneori în cuvinte, așa cum doar ea știe să o facă. Iar mie nu-mi rămâne decât să tac, pentru că nu îmi vin în minte decât anostele cuvinte: “Mi-a plăcut cartea ta!”
Dar încă mă mai bucur, căci în fața mea se află încă o carte marca “Em Sava”, respectiv “Ana”.
Îți scriu acuma dintre fluturi. Am vrut să zbor, să mi te bucuri Că am intrat în lumea ta, Dar iată, n-am putut zbura.
Nu pot să zbor, cad printre frunze, Mă uit în jur, dar nu am unde Să îmi găsesc loc de odihnă: Sunt gânduri multe, nu-i de tihnă!
Zăresc o pată luminoasă! O frunză de agud, frumoasă, Alături de roșu-arțar Sau roșa frunză de stejar, Minuni în pete de culoare, De gânduri zburând în fuioare Zburând cu fluturii, în roi, Versuri frumoase, pentru noi.
Cu Em din Sava tare mult aș vrea Să stau alături, să bem o cafea Și să vorbim de multe, vorbe mii, De Pași… de Ana… Fluturi… Și ce va mai veni.
Da, am “alergat” printre fluturi și frunze, m-am regăsit în unele idei, am căzut pe gânduri în fața altora, căci nimic nu este facil sau anost în cărțile lui Em. Frumos…
Primul e că eu nu știu să scriu despre poezie… bine, de fapt știu, dar mi se pare cumva ingrat să vorbesc despre ea. Cum să includ eu aici, în câteva rânduri, toată esența versurilor tale? Știi, în școală și-n liceu eram un soi de teacher’s pet la română. Puteam vorbi la infinit despre cum lirica lui Blaga valorifică într-un mod superior filoanele spiritualității arhaice sau despre creațiile lexicale ludice ale lui Nichita cel trimbulind. Dar, nu credeam nicio iotă. Poezia e vie. Poezia e despre spirit, canoanele ei sunt inventate doar de noi, cei dornici de a da sens și dimensiune oricărui lucru, chiar și divinului.
Al doilea e că pur și simplu nu pot scrie o recenzie unei cărți fie în versuri, fie în proză care mi-a atins sufletul. Nu, astfel de lucruri nu fac decât să dizolve magia precum un cub de zahăr într-o ceașcă de cafea. Fluturi și alte frunze, cartea ta de poezie apărută (cum altfel) tot la Siono, e una dintre cărțile care au reușit asta.
Cum să descriu eu toate trăirile prin care m-ai purtat, toată dragostea ce răzbate din slove într-o recenzie? Cum? Așa că mai bine-ți scriu această scrisoare deschisă despre fluturii și frunzele tale. (Și-ți scriu azi, în ziua ce l-a luat pe Nichita, pe blogul meu de suflet unde ne-am găsit cândva, într-o iarnă.)
Știu, știu, tu ești mai mult înclinată spre proză. Ana, Pași și tot ce mai e pe blogul tău sunt exemple grăitoare ale talentului tău de povestitor. Dar, ai un dar și pentru versuri – versuri albe și libere precum fulgii de nea sau versuri cu ritm și rimă, muzicale precum o sonată.
Mi-a plăcut cum ne-ai purtat tu prin anotimpuri, prin roiuri de fluturi, prin frunzișuri de cuvinte. Mi-a plăcut cum natura se regăsea atât de… natural (nu am găsit alt cuvânt) printre versurile tale. Însă, mai presus de toate, mi-a plăcut cum în versuri te-am regăsit pe tine: toată suflet, așa cum te știu de după ecran de… câți ani? Să fie vreo șase de când am postat acel text despre care mereu îmi zici?
La tine în carte, iubirea răzbate la orice colț. Și atinge, acaparează suflete. Le dă acea stare de căldură interioară, chiar și atunci când descrii iarna… Numai tu ai putea ști cum ninge de-o inimă, numai tu știi cum cerul fumează vise. Iar eu, în calitatea mea de cititor și încă învățăcel într-ale scrisului, nu pot decât să stau, să citesc, să învăț de la tine despre stil, despre cum să-ți dozezi sufletul să nu-ți iasă un text nici prea condimentat cu el, nici fad.
Mulțumesc pentru așa o carte, lejeră, sensibilă, frumoasă – fix cea de care aveam nevoie după un an întortocheat. Mulțumesc pentru tot ce faci și ești – o inspirație pentru mine!
Sper, cândva, să ne și vedem. Mi-ar face o mare-mare bucurie! Dar, până atunci, ne rămâne doar să ne citim online și offline!
Un cadou frumos de Craciun.Am descoperit Editura SIONO in vara aceasta. Totul s-a petrecut cu viteza, am aflat pe ultima suta de metri de existenta unui concurs de proza ce m-a stimulat sa scriu. Si astfel s-a materializat un vis frumos al sufletului meu, acela de a vedea publicata o poveste scrisa de mine. Asa cum era si firesc, am inceput sa citesc din cartile publicate la SIONO. Prima carte citita de la ei a fost „Pasi”, scrisa de Em Sava si Axel, in care am rezonat cu ambii autori atat de mult, incat cu greu puteam sa o las din mana. Apoi au urmat rand pe rand aproape toate cartile publicate de ei.De cateva saptamani de cand am terminat „Ana” de Em Sava simt nevoia sa impartasesc cu voi din trairile starnite de aceasta carte. Nu sunt critic literar, nici macar filolog, nu stiu daca ceea ce voi spune eu despre „Ana” se poate numi o recenzie de carte, dar stiu cu siguranta ca daca vreti sa faceti o bucurie de Craciun unei persoane dragi ce iubeste cartile, „Ana” de Em Sava ar fi o alegere potrivita.Pentru mine a fost o lectura ce a generat un cumul de trairi si sentimente, de la cele mai delicate si blande, pana la cele mai adanci si dureroase. Scriitura curge cand lin ca un firicel de apa, cand tumultos ca un suvoi care uneori se transforma intr-o viitura ce te face sa traiesti din plin lupta grea a personajelor.Cartea m-a transpus de la coperta intr-o stare de bine, de „acasa”. Culorile si desenul sunt la fel de delicate ca vorbele scriitoarei. Cand inchideam cartea si mangaiam copertile prelungeam senzatia de caldura si de bine pe care o simteam cand citeam povestea de viata a celor doua femei. Priveam desenul fetei din planul principal, imbracata intr-o superba ie si gandul imi contura mai usor imagini dintr-o lume apusa.Prin cartea ei, Em Sava a reinviat o lume matriarhala, dandu-ne sansa sa intelegem mai multe din istoria si realitatea zbuciumata a satelor transilvanene. Am fost impresionata de usurinta cu care a descris o astfel de perioada, ai senzatia ca autoarea a avut posibilitatea de a calatori prin tunelul timpului, aducand cu ea bogatia graiului stravechi, a regionalismelor de mult uitate. Mie imi pare ca acest roman a depasit cu mult ideea de poveste a trei generatii de femei, transformadu-se intr-o bijuterie lingvistica. Este multa munca in spatele acestei aparente usurinte cu care Em Sava ne-a redat un limbaj uitat de generatile actuale.Textul intregii carti aluneca firesc, cu momente in care te simti plutind pe un nor pufos ce creste si se umfla din focul si valtoarea trairilor din carte. Descrierile sunt extrem de vii, cuvintele ei te incalzesc sau iti dau fiori, in functie de moment. Desi personajele parcurg perioade grele din viata, Em Sava reuseste prin dragostea cu care le inconjoara sa transforme durerea in acceptare, evitand astfel tristetea dureroasa.Eu sunt o persoana ce se trage din generatii nascute la oras. Daca pe mine, aceasta carte m-a impresionat si marcat atat de mult, sunt convinsa ca pentru cititorii mai apropiati de satul romanesc cartea o sa fie o frumoasa intoarcere la radacini.
Issa mi-e foarte dragă. Nu doar pentru felul în care scrie, ci și pentru un soi de chimie pe care o simt în ciuda ecranelor. Litere, viață, aptitudini, interes… zona asta. Vă invit să citiți Ana în viziunea ei.
Luni seara. Afară, primii fulgi din an. În casă, cald și bine. – Ce citești acolo? – Ana. – Cine-i Ana? Ce-a făcut? – E un fel de „Ion” al lui Rebreanu feminin. – Se poate…? – Nu, stai, am greșit eu, nu feminin, ci din punct de vedere feminin! Ana mi-a mers ușor și lin în gânduri, prea ușor și prea lin, cu ciudă doar pe durerile ei. Satul autoarei, Sava, e transilvan, foarte vechi, merge până spre primul război mondial și constante în timp sunt doar dragostea și munca. Dragostea de locul unde vezi primii zori. Munca grea pentru pâinea de toate zilele. Dacă acestea nu ar fi fost, nici veșnicia nu se mai năștea la sat. În același sat aflăm, însă, părând supusă unei veșnicii identice, și contorsionata relație român-ungur, întreținută peste limite și plătită în vieți grele. M-au cutremurat descrierile pasagere ale prăpădului ungurilor și rușilor, același și ca dușmani, și ca aliați. Forța distructivă a cotropitorului de a-i face praf cotropitului casa, femeia, copilul, bătrânul sau măcar o pungă de făină, dacă nu găsește altceva, doar pentru că poate și are o armă în mână. Trebuie amintit, când spulberă destine, acest rău din oameni, care, în plus față de războaiele oricum nejustificate, va dispărea odată cu ele doar atunci când fiecare în parte va înțelege că și celălalt e om, ca și el. Revenind la micul sat dintre dealuri, într-un patriarhat static în care femeia trebuie să se supună bărbatului, satului și firii, Maria, mama Anei, și apoi însăși Ana, eroine în adevăratul sens al cuvântului, răzbesc până la urmă în fața nenorocirilor, cu predilecție conjuncturale la prima și mai mult naturale la cea de-a doua. Dramele lor interioare, pornind de la alegerile pe care trebuie să le facă, par interminabile. Răutățile pe care le îndură din partea semenilor, apropiați sau străini, sunt descrise plat și cursiv, dar foarte sugestiv. Lirică e aici doar afinitatea implicită pentru cele două femei a autoarei, ce răzbate printre rânduri. Și natura, în scurtele popasuri de descriere a ei. „Nici fata nu se ducea cu drag, dar (…) nu putea zice nu” – e un pasaj oarecare, infim și sec, cu valoare de laitmotiv al multor întâmplări. Suntem, în „Ana”, în lumea în care așa trebuie, așa se cade și nu se poate spune nu. Personajele masculine importante, în general mature, se disting mai degrabă prin răutate, lașitate sau indiferență decât prin pozitivism și rămân, pe parcurs, undeva, în spatele scenei. Romanul se construiește aproape singur pe neimplicarea iubitului Mariei, Sandor. Doar ultimul, Alexandru, este desenat cu un alt creion, care scrie clar și trage linii drepte. Un personaj secundar remarcabil mi se pare Zsuzsa, sora lui Sandor – adevărat liant uman între nații și între generații, îngerul nevăzut cu glas cald la orice nevoie. Răzvrătirile Mariei, în contextul cărții, par așadar un biet ac într-un car cu fân din curtea nimănui și abia cele ale Anei prind contur în peisaj, ungând cu mierea așteptată îndelung, cred, orice suflet de cititor. Puterea lor interioară de refacere este uluitoare, însă motivată firesc: de copii, la Maria, de un bărbat, la Ana. De iubirea adevărată, în concluzie, supusă legii firii, chiar dacă împotriva celei a oamenilor, și fără de care suntem nimic. În tot ce am citit despre „Ana” până acum s-a pus mult accent pe tradiție. Mie îmi este greu să le ridic, nemaisimțindu-mă obligată de programe școlare sau de false corectitudini politice, în slăvi. Tradiții, la plural – ca obiceiuri specifice de sărbători sau duminicale sau legate de muncă și diverse evenimente – da, oricând, ele sunt un punct de reper în existență, sunt referință și înrădăcinare. Prilej de dor când sunt lăsate-n urmă. Dar tradiția, la singular, de a nu te amesteca cu alt neam în pofida sentimentelor, de a asculta atavic de un bărbat bădăran, de a prigoni un copil pe principiul simplist că e „din flori” ș.a.m.d. e din alt registru și nu ar mai trebui acceptată mioritic, ca un dat firesc. Primim în dar de la autoare bucăți autentice de existență, puse pe pânza hârtiei în tabloul bine legat al îmbinării traiului zilnic cu cel al istoriei locale și generale. Vorbirea ardeleană, care, foarte inspirat, are și un dicționar la sfârșitul cărții, e, cu siguranță, o bucurie pentru nativi și o provocare pentru restul cititorilor. În cazul meu, un mic joc spiritual de-a recunoașterea sau deducerea cuvintelor, în care autoarea a „câștigat”, trimițându-mă de mai multe ori la glosar. Em Sava excelează în puterea de evocare a oamenilor și stărilor vremii. Datorită acesteia, rând după rând și pagină de pagină am străbătut, alături de Maria și apoi de Ana, drumul lor, cu neputința de a interveni și cu credința că vor ajunge la un liman. Și au ajuns, căci, iată, o demnă urmașă a lor le-a scris povestea și noi o putem citi acum la Siono.
Luni seara. Afară, primii fulgi din an. În casă, cald și bine.
– Ce citești acolo?
– Ana.
– Cine-i Ana? Ce-a făcut?
– E un fel de “Ion” al lui Rebreanu feminin.
– Se poate…?
– Nu, stai, am greșit eu, nu feminin, ci din punct de vedere feminin!
Ana mi-a mers ușor și lin în gânduri, prea ușor și prea lin, cu ciudă doar pe durerile ei.
Satul autoarei, Sava, e transilvan, foarte vechi, merge până spre primul război mondial și constante în timp sunt doar dragostea și munca. Dragostea de locul unde vezi primii zori. Munca grea pentru pâinea de toate zilele. Dacă acestea nu ar fi fost, nici veșnicia nu se mai năștea la sat.
În același sat aflăm, însă, părând supusă unei veșnicii identice, și contorsionata relație român-ungur, întreținută peste limite și plătită în vieți grele. M-au cutremurat descrierile pasagere ale prăpădului ungurilor…
Cristina a citit Pași. Nu a citit. A deschis ușa și a intrat în universul Pașilor. Și-a respirat împreună cu eroii, le-a însoțit gândurile și vorbele. Mulțumesc, Cristina!
„Astăzi ținând în mână cartea “Pași” scrisă de acești doi autori fenomenali îmi dau seama că colaborarea acestora a dat naștere unei povești bine închegate și cimentată de niște emoții vii, fără retușuri sau rețineri. Atât Axel cât și Em Sava au oglindit un subiect prezent, cu toate implicațiile și complexitățile de rigoare, nu s-au abținut în a oferi detalii pe care mulți încă le consideră tabu, au dat glas acelor trăiri care ar putea fi a oricui: frici, abandon, neiubire, adulter, flirt și inhibiția unor emoții ce destramă sufletul pe bucăți. Au avut curajul să spună lucrurilor pe nume într-un roman care mi-a pus o amprentă pe suflet…
“Viața bate filmul, nu-i așa? Un clișeu spart de prea mult uz. Dar ce să facem dacă menirea noastră e să ne naștem, să reinventăm roata și să murim? Nu suferința noastră doare cel mai tare? Nu iubirile personale ne perpelesc pe jar? Nu fericirea noastră mișcă Universul? Nu praful de stele produs de noi înșine alimentează paradisul vieții pământești?”
O avem ca eroină pe Nicole, o tânără cu o relație disfuncțională, aparent cu o iubire dominatoare, și cu un cămin agreabil, însă sufletul cere dragoste, prezență și comunicare; aceste aspecte lipsă fac din vesela Nicole un personaj șters din celula familiei perfecte. Zilele-i trec fără funcționalitate iar rutina absoarbe din ea toată jovialitatea. Până în punctul când apare “el”. Emoția i se strecoară în suflet cu repeziciune, iar o dată cu asta zilele îi sunt colorate iar inima își cere tributul. El e cel care prin simple gesturi o face să se dezghețe de acea carapace a nesiguranțelor creată chiar de soțul acesteia, acel care îi dictează direcția și decizia.
“… Dialogul nostru a fost extrem de subtil. Un cocktail de gesturi și atitudini distilate din senzația de regăsire și apartenență. A fost ca și cum ne-am fi continuat povestea începută cândva, undeva. Mai presus de înțelegere. Fiecare s-a citit pe sine în ochii celuilalt, într-o oglindă în care imaginea se formase cu mult înainte ca noi să ne așezăm în fața ei. Nu era întâlnire, ci re-găsire.”
Alex apare la un moment de cumpănă, dar și ca o revelație care vine la timpul potrivit pentru a-i deschide ochii eroinei noastre încotro să se îndrepte și care e de fapt menirea ei ca femeie. Nicole fiind educată într-un mod tradițional refuză și critică dur înclinația sa spre adulter, însă aceasta suferă pe zi ce trece, ignorarea soțului, tăcerea sa acuzatoare, replicile menite să o intimideze toate duc la acel refugiu prin Alex, oaza sa de calm și înțelegere. Ai zice o poveste clișeu, sau prea previzibilă, însă vă asigur că tot ce a urmat a fost un crescendo impresionant; autorii au creionat cu patru mâini emoții vii, nesiguranțe, doi pași înainte și unu înapoi detaliind și punând piesă cu piesă amănunturile unei vieți cu o încărcătură debordantă. Însă secretele se țin lanț, iar unele necuvinte aduc după sine furtuni după cerul luminat, iar eroii noștri nu sunt scutiți după iubirea ce și-o destăinuie de implicații dureroase. Alegerile trebuie asumate, la fel și ascunzișurile ce ți se par confortabile, iar Alex plătește prin omiterea lor prețul așteptării care cine știe cât va dura. Și totuși, iubirea lor e una înfloritoare chiar dacă e scoasă din contextul unor căsnicii eșuate, e pură și inocentă semeni unor adolescenți ce abia descoperă acest fior inconfundabil, în ei pulsează din nou viața și sunt ambii șocați de acestă stare ce le dă pur și simplu aripi. Chiar dacă sunt zdrobiți de cuvinte și reproșuri, chiar dacă se prelinge dragostea lor într-o notă dansantă a unor piedici existențiale, ei simt, ei trăiesc, ei experimentează viața în toate formele ei.
Acțiunea cărții e ca un caleidoscop, piesă cu piesă colorând zilele eroilor noștri într-o multitudine de trăiri intense.Totul vibrează a viață și experiențe parcă trăite și așternute pe foaie semeni unui jurnal de memorii a unei efervescente iubiri trăite cu o intensitate ce se cere transmisă mai departe cu gândul… ce-ar fi fost dacă?, sau poate e mai bine așa, cert e că din acest roman am învățat că unele persoane vin ca o lecție, ca un blestem dar și ca o binecuvântare. Unii oameni ne deschid ușile inimii, unii ne obligă să punem totul sub semnul întrebării sau în balanța corectitudinilor, unii ne dau foc și patimă iar alții ne țin lângă ei din comoditate și accept.
Romanul “Pași” ne arată câte urme trebuie să bătătorim, câte cărări să parcurgem pentru a ne afla pe noi înșine, apoi împăcați cu ceea ce înseamnă “eu” să mergem prin viață cu capul sus și pregătiți să înfruntăm greșelile, alegerile și noțiunea timpului. Cartea are efectul de a stârni furtuni dar și a dăruirii unor morale adânci, toate cu menirea de a lua ce e mai bun din roman și din povestea celor doi eroi ce s-au descoperit din nou, și s-au pus față în față cu emoția ce și-o nutresc unul altuia.
Vă îndemn să aflați lumea sentimentelor, a descoperirii de sine și a poziționării fiecăruia în puzzle-lul vieții. Vă îndemn să citiți cartea “Pași” pentru că romanul se simte la intensitate maximă, pentru că e viață, pentru că un final nu e întotdeauna un sfârșit…
“În ultimele luni mi-am înșelat soțul în toate felurile. Pentru că mintea mea și sufletul meu sunt conectate la o altă minte și alt suflet, independent de voința mea. Însă pentru prima oară în ani, sunt împăcată cu mine însămi, pentru că am încetat să mă înșel pe mine.”
Absolventă a Facultății de litere (Universitatea Babeș Bolyai, Cluj-Napoca), Ela Mihu (Em Sava) a dus cu ea în Canada dragostea pentru cuvântul românesc, pe care l-a cultivat și în mințile copiilor de români din țara frunzei de arțar. Din anul 2014 a început să publice poezie și proză pe blogul personal Sweet & Salty (https://savatoronto.com), […]
Cea mai simpatică trimitere la o carte. În cazul acesta „Ana” mea. Mulțumesc, Ioana!
De când mă ştiu mi-a plăcut să citesc. Bine, nu vă închipuiți că m-a făcut mama cu vreo carte în mână, dimpotrivă, în prima parte a vieții nu le-am avut deloc la îndemână, abia pe la 12 ani am început să le prind gustul, deci “de când mă ştiu” ăla e oleacă exagerat. Dacă-mi amintesc…
E luna surpizelor. În luna decembrie pentru fiecare comandă SIONO, veți primi un cadou: un obiect personalizat – pix, rucsac, oglindă, ori o carte SIONO. Pentru cărțile cumpărate din librăriile fizice (Eminescu- București, Gaudeamus – Cluj, Junimea- Iași, Casa Cărții – Iași, Șt O Iosif-Brașov ori comandate la site-urile aferente – Eminescu, Libris, Cărturești) veți primi DOUĂ cadouri. Doar să faceți o fotografie cu factura. Iar dacă faceți fotografie cu cartea SIONO pe raft în librărie, primiți TREI cadouri SIONO. Asta da ofertă! Ce ziceți? Nu prea suntem noi editură tradițională. 🙂
La cadouri intră și toate titlurile din librăria SIONO: Issabela Cotelin – Macii sunt întotdeauna roșii Em Sava – Ana, – Fluturi și alte frunze, – Pași (& Axel) Irina Alexe – 30+ și înfloritoare, – Drumul meu Antologiile SIONO – Inima nu face riduri – Nuanțe de piper și ciocolată Irina-Cristina Țenu – Vers de catifea Lucia Stroilă – Și vulturii uită să zboare Mirela Crâșmaru – Pași în doi Și obiecte personalizate foarte frumoase.
De asemenea dacă vreți să faceți cuiva cadou prin noi, puteți să oferiți cartea/cadoul persoanei dorite. Ne dați adresa și noi o trimitem la destinația dorită.
Câte-o duminică e atât de rece, încât ai senzația că sunt de sticlă culorile. Că au înghețat într-o nespusă frumusețe, conservată de iarna seacă de minus câte grade-or fi. În pădure de Toronto. Puțină zăpadă, mult soare cu cei mai vampirici dinți posibili. E o Canada cu ușile zăvorâte când natura își desface țoalele ca o generoasă damă ieșită la produs. Până și o rață ce trece accidental pe Humber în același timp cu noi ne privește și face calea-ntoarsă. Poate avem vreo bucățică de pâine. Îmi jur că nu mai ies din casă fără o bucățică de ceva, pentru că mogâldețele astea sunt atât de expresive că le-aș lua cu mine la căldură. Face câteva piruete prin fața mea, se rotește și privește cu mărgele de ochi calzi. Ar vrea să mă cumpere, aș vrea să mă cumpere, dar n-am nimic și nu mă lasă sufletul s-o amăgesc cu bucățele de tufiș uscat. N-am de data asta, oftez în gând, cu promisiune fermă că data viitoare… Îmi sunt dragi animalele, însă nu pot avea aici. Doar în România am parte de ele. Aici sunt puzderie, dar sălbatice. Domnii ratoni și domnii sconcși de care mă tem. Dar cu atâta natură dezlănțuită, cum să nu fie și ei la pachet? Iepuri, veverițe căprioare, rațe, gâște, lebede, pescăruși. Tot felul de miniaturi înaripate, cardinali ca focul, un soi mic, nu cred că sunt colibri, că nu le-ar permite clima, dar ceva păsări-floare, colorate și iuți, asta pe lângă ciripitoarele obișnuite. De formele copacilor, de vegetație, de râu și lac, nu mai vorbesc. Sunt panaceu la orice oră din zi și din noapte. Le-aș trece pe lista de prescripții medicale. Domnule doctor, nu pot să dorm Vă prescriu o oră de pădure asezonată cu rațe și lebede, o salcie și niște toporași ori după sezon, țurțuri avangardiști și cer metalic asortat la râu. Ceva de genul. Am pus atâtea poze cu pădurea mea pe FB, încât la un moment dat o cititoare, o prietenă virtuală care-mi îndrăgește scrisul, sătulă de atâta pădure și atâta capră și frunză și apă și cer, mi-a sugerat că nu stau prea bine cu IQ-ul din moment ce am tendința asta botanică și zoologică a fotografiatului. Și nu numai. Dar pentru că în ultima perioadă am primit multe recenzii și v-am bombardat cu ele, am să vă trântesc și ceva care demonstrează fragilitatea micului meu neuron. Duminică a fost un frig… Dar moșul mi-a adus cizme de cizme. Dacă ar fi număr mare ar fi dizgrațioase, așa, sunt simpatice. Și au o calitate fantastică. Sunt chiar făcute pentru iarnă friguroasă. Cică nu simți frigul până la minus patruzeci de grade. Și, pentru că o poză e cât o mie de cuvinte, nu se deșiră în gânduri ca omul, vă pun câteva, deși aș mai povesti. Însă e noapte târziu. Am oricum de o vreme probleme cu somnul, iar mâine voi fi frântă.
Arhivă personală 
