Author Archives: sweet & salty

Măiestrie simetrică

01 Thursday Aug 2019

Posted by in Bucăți de gând, Geografie subiectivă...

≈ 12 Comments

J’adore my phone! Viața, creația, culoarea sunt concentrate în fiecare miez de făptură. I-am făcut zeci de poze, ca să-l surprind în splendoarea proprie. Creația lui Dumnezeu atât de atent și migălos construită în detalii infime, asortată în nuanțe perfecte.
Și recunoscătoare că telefonul meu deștept îmi permite să fac niște poze, care ar fi putut fi realizate doar de profesioniști în trecut. E ușor să fii artist dacă ai un telefon. Culorile curg poezie. Un păianjen? O frumusețe. Viață. Finită. De la un capăt la altul al timpului. Ca omul. Dincolo de asta e soare. Ori ploaie. Ce-o fi în mintea lui?

filosofii cu minuscule și-un cocoș

03 Wednesday Jul 2019

Posted by in Amalgam, Bucăți de gând

≈ 30 Comments

Foarte greu mă adun. E vara prea fierbinte? E ziua prea scurtă? Sunt gândurile niște rațe măcănitoare prea simpatice să se pună pe hârtie? Fie ce-o fi, mi-am zis. Nu mai las încă o zi să se ducă, că oricum se duc toate. Cum pui mâna pe ele se împrăștie, se topesc. Unde se duce timpul când se duce? Și ce-i cu graba asta pe capul lui? Într-o bună zi, când o să-l conving să stea cu mine la o cafea, după ce-o să-l întreb rotunjit: comment ça va? o să-l amețesc cu niște macarons, ori, dacă e la dietă o să-i dau zmeură din spatele casei… în fine. Când o să-l prind, îi voi explica niște chestii, așa, ca la elevii mei. În joacă, să priceapă și el. Am senzația că-l luăm prea în serios și de aceea el, marele copil al vieții, fuge rupând pământul ca gândul și ca vântul. Și nu-l ai că nu-l poți avea că e iubitul universal. Cum să nu-ți îndrăgești timpul tău personal, timpul finit la o viață în care iubești și râzi și scrii și te cațări pe pietre în munți și iar iubești.
Am zis că nu zic nimic? Păi nu zic. Doar că m-am întâlnit recent cu un cocoș cu personalitate de câine, care cântă într-un falsetto de tenor ratat. E înconjurat de niște coțofene de găini nurlii și moi. El e un desăvârșit gentleman, care le cheamă să ronțăie să-și păstreze nurii și pufoșeniile. Vezi bine că-i plac formele. E deci un bou, pentru că nu apreciază intelectul feminin cu piept plat ci formele rotunde ale consoartelor roșcate și blânde.
Nu. El e cocoș și sare pe orice intrus. Cântă un soi de cucurigu ca un lătrat de câine. Se ceartă și se înfoaie și are o personalitate de Grivei cu harem.

Acum concluzia ar fi că timpul e un soi de cocoș. Cred că aș putea demonstra acest lucru. 🙂

Quote

Chestionarul lui Proust – Em Sava — Illusion’s Street

04 Tuesday Jun 2019

Posted by in Amalgam

≈ 7 Comments

Diana mă întreabă, eu răspund. Și îi mulțumesc. 

Sunt bloggeri care îți ating inima și-ți gâdilă centrul simțului estetic. Unul dintre aceștia este Em Sava cea ale cărei cuvinte dulci-sărate le tot gust și nu mă mai satur. Em este o scriitoare excepțională în cel mai pur sincer al cuvântului. Spun asta nu pentru că ale ei cuvinte au spart bariera ecranului și […]

via Chestionarul lui Proust – Em Sava — Illusion’s Street

Ana

02 Sunday Jun 2019

Posted by in Amalgam, Ana, Bucăți de gând

≈ 25 Comments

3

Când scriu despre bunicii mei, e ca și cum aș vorbi despre Duminică. E atâta pace și credință și curățenie în viața lor sfințită de suferință și dragoste, încât mă apropii cu pioșenie și-mi vine mai degrabă să tac și să mă închin, ca la icoane.
Lumea în care au trăit mă absoarbe, văd detalii mărunte, simt parfumuri și, printr-o alchimie ciudată, chiar și eu fac parte mai degrabă din lumea aceea îndepărtată decât din cea în care trăiesc.
Bunica mi-a povestit viața ei. Doamne, ce viață! N-a fost cu nimic mai prejos decât Scarlett O’Hara, sau altă eroină cu rezonanțe literare.
Femeie frumoasă, ardeleancă aprigă, depășind vremurile adânc moralizatoare ale mijlocului de secol XX, ce aveau linia orizontului cumplit de îngustă, bunica a rupt trei logodne și-a fugit de-acasă cu bunicul, cu care s-a și măritat în ciuda interdicției părintești:
„Nu era nici un fecior așa cinaș cum era bunicu-to, nici în Sava, da’ nici în alte sate. Era cizăș. Toți ascultau de el…”
A purtat o taină grea pe care, hotărâtă, așa cum era ea, mi-a încredințat-o. Zile la rând mi-a povestit trecutul ei, desfăcându-l în fața mea în felii mărunte, fără ascunzișuri. Un soi de spovedanie care-i făcea bine…

 

Amintiri parfumate

31 Friday May 2019

Posted by in Amalgam

≈ 17 Comments

Lăsasem în România liliacul greu de floare. Fusese un aprilie mult prea cald anul acela, ca și cum primăvara ar fi uitat să se trezească, să-și ia jobul în primire și o suplinise soră-sa, vara.
Am ajuns la capătul pământului, în Arțaria, în 28 aprilie și-aici era un friguț proaspăt, de început de primăvară. Venisem dintr-o Românie înflorită și caldă, dar acum umblam cu fermoarul de la geacă tras până sub bărbie. Oamenii din țara asta păreau să aibă alte valori termale decât mine, că erau cam dezgoliți. Dar, cum mă așteptam, oricum, să găsesc un soi de marțieni, iar ochii-mi erau ca lentilele de microscop care disecau fiecare imagine și informație despre noul ce-mi schimbase viața cu 180 de grade, probabil că nu m-aș fi mirat să mă întâlnesc chiar și cu omuleți verzi. Așa că lumea în pantaloni scurți la zece-douăsprezece grade, nu era mare lucru. După ce am scanat eu cu ochi de girofar minunăția verde a orașului și făcut un soi de inventar, am concluzionat extrem de supărată: aici nu există liliac.
Am spus și părinților că deh, frumoasă țară, dar cu o lipsă majoră. Ca și cum de existența florilor mov și albe ar fi depins fericirea mea, fericirea națiunii și pacea pe planetă.
Mama, ca mama, când a venit la noi a strecurat în bagaje două crenguțe de liliac, una din grădina lor, una din grădina bunicii, să nu-mi lipsească din noua mea viață, tocmai acest element vital.
Văzusem eu, după aceea că și pe-aici crește, că e la fel de frumos ca și acasă, doar că se trezește ceva mai târziu.
Liliacul din România a făcut rădăcini aici, la fel ca mine. Ieri am primit un buchet care parfumează casa, iar în grădină își ridică nasul spre cer cel românesc. În vază sunt crenguțe canadiene (dacă n-or fi emigrat și ele, ca și al meu).
Parfumul lor e același, la fel ca râsul omului, care se bucură la fel, indiferent de limbă.

De pe-aici

24 Friday May 2019

Posted by in Geografie subiectivă...

≈ 18 Comments

Tags

, , ,

Scriu. Ascult Vivaldi și beau cafea. Anotimpurile. Și Zavida. E luna mai, iar primăvara s-a așezat cuminte în oraș. Își desface mugurii ca o negustoreasă pricepută ce-și pune marfa pe tarabe cu multă migală. Își cunoaște calitatea ireproșabilă.

E o primăvară creponată, cu soare zgârcit, iar lalelele din fața casei sunt îndrăgostite. Își deschid și închid petalele roșii după capriciile solare. Sunt mai expresive decât oamenii care-și plimbă cățeii pe stradă cu același zâmbet ștampilat pe față și același „How are you!” pe care-l iubesc. E ca în satele din România unde toți se salută. Ne salutăm și zâmbim așa, degeaba. Și e minunat. Ca lalelele mele ce aproape că vorbesc. Spun că e frig și închid gura bosumflate, ori dimpotrivă cască ochii și-și desfac fustele de mătase la căldură. Niciodată n-au durat atâta ca anul ăsta.

Azi e o boare de căldură zgârcită, crocantă și proaspătă. E înnorat. Mi-e bine. Îmi place Canada. M-am obișnuit cu ritmul ei lent, ardelenesc, cu ierni lungi care te alungă în fața șemineului. Cu primăveri și toamne, corn al abundenței de culoare. Tonuri și nuanțe diferite, dar aceeași bogăție. Îmi amintesc cum pe la începuturi am întâlnit o Lidia care, proaspăt emigrată și-ar fi jelit dorul de familia lăsată în România, dar n-o lăsa toamna canadiană: „Cum să plângi când copacii sunt atât de frumoși?” spunea.

Toronto. Un oraș, o lume întreagă.

 

District Distillery

 

pur și simplu

11 Saturday May 2019

Posted by in Amalgam

≈ 11 Comments

3351

Râd
cu lacrimi
de ce
nu de ce de cine
de mine
iau din sertar cele cinci-șase ciocolăți sau ciocolate
și mă uit la data de expirare
hmmm zic cu voce tare două-s expirate
hmmm zice cu voce tare de când
octombrie 2019 zic
tace
apoi zice vezi că de când te uiți la Outlander
ai început să călătorești în timp
tac
gândesc
realizez
și mă prăbușesc de râs
nu le am cu cifrele nicium
ori o iau înainte
ori rămân în urmă
cine a inventat numerele și de ce
dar stânga și dreapta?

Carte frumoasă, cinste cui te-a scris

09 Thursday May 2019

Posted by in Bucăți de gând

≈ 31 Comments

01_book-stack_book-lovers-you-ll-want-to-steal-this-christmas-tradition-from-iceland_574042219_art_man-1024x683

Am un dulap în casă unde țin lucruri inutile. Uneori mai donez, mai dau, că dar din dar se face rai… Sunt interesante ori frumoase dar, cu siguranță, principala lor calitate este inutilitatea. E vorba de cadouri primite, cadouri ce nu mi se potrivesc și au ajuns în categoria: nicicum. Cei care mi le-au cumpărat au cheltuit timp și bani, străduindu-se să mă surprindă, să ia ceva special pentru mine. Dar specialul meu și specialul lor nu au mers întotdeauna pe același drum. De atâtea ori găsim dificil să cumpărăm ceva cuiva, când, de fapt, ar trebui să fie ușor. Mă gândeam ce bine ar fi fost dacă în loc de fiecare obiect aș fi primit o carte… Și mă întrebam oare cum de îndrăznim să invadăm intimitatea cuiva oferindu-i, de exemplu, parfumuri, când parfumul e o chestie atât de personală, ori și mai rău cosmetice, ori haine, ori te miri ce briz brizu-uri, în timp ce cartea e ultima alegere, sau nici măcar nu e pe listă? Știm cu toții că se citește infinit mai puțin în România, că e mai facilă telecomanda și computerul, dar oare nu e timpul să ne întoarcem la cărți și să înțelegem că a citi e e nu doar o plăcere fantastică, dar e sănătos pentru mintea și sufletul nostru. Și până la urmă, e sexy să fii cult. 🙂
Mă întreb oare de ce cartea nu e musai atributul omului modern, de ce biblioteca nu se mai regăsește ca mobilă obligatorie în casele oamenilor?
A fost un gând fugar…

E iarăși prima oară

07 Tuesday May 2019

Posted by in Amalgam, Bucăți de gând, Geografie subiectivă...

≈ 26 Comments

img_20190506_194311_5157549887766876008547.jpgVoi vedeți ce-i afară? Așa ceva! Serios! Nu-mi spuneți că primăvară, că alea alea. Când se împodobește o sală de nuntă lumea se minunează: Frumos! Când un designer șmecher aranjează o casă urmează un fluierat admirativ. Exagerez, că nu-și bagă nimeni două degete în gură să facă asta. 🙂
Eu am înnebunit un pic zilele astea și mi s-a pus pata rău pe pădure, pe parc, pe stradă, pe propria-mi grădină și mai ales pe telefonul care face mii de poze aproape singur. Am devenit lacomă. O să ziceți: primăvară. De acord. Deși „primăvară” e doar un cuvânt. Strâmt. O adunătură de litere, un substantiv abstract, fără o concretețe neapărată.

Afară e viață. E minune. E frumusețea însăși ce a decis să coboare pentru noi pe pământ s-o mai vedem încă o dată. Să ne sfințească verde cu minunea ei ca și cum ar fi prima dată. De fapt e prima dată, nu-i așa?
Îmi vine să-mi cer scuze oamenilor că vorbesc prea mult despre pădure, fără să fiu de la meteo ori de la National Geographic. Însă mă zăpăcește luna asta cu petalele-i albe și roz și galbene, cu melci și broaște și pomi înverziți. Îmi scot pălăria și mi-o arunc în fața florilor ce binecuvântează iarăși pământul. Iar pentru prima oară. Atunci când iubești o faci pentru prima oară. De fiecare dată.

Până la urmă totul este despre gramatică, de etimologie, de semnatică, iar „frumusețe”, „primăvară”, „viață”, „renaștere”, „iubire” e o singură noțiune, o singură stare, un singur parfum: un substantiv al absolutului absolut.