Tags
aeroport, arhitectura, Bellini, Canal Grande, canale, Chiesa di San Rocco, cultura italiana, Donatello, economic, pizza, Santa Maria Gloriosa del Frari, Tiziano, Veneția, Venezia, Venice
Ne-am decis să petrecem un week-end undeva, afară din România și am ales Veneția din motive pur economice. Nu știam ce ne așteaptă, decât așa, ca poveste. Aveam o listă cu orașe europene care ne-ar fi interesat, dar cel mai rezonabil preț, orarul avionului și condițiile zborului s-au potrivit să fie aici. Ne-am întâlnit în aeroportul Avram Iancu. Am făcut check-in și ne-am trezit cu o grămadă de timp la dispoziție până la decolare. Numai bine să ne așezăm la o poveste și cafea. M. adusese castane prăjite. Știa că mi-e dor de ele. Avem noi două un talent de-a transforma timpul în mărunțiș de troleibuz, cum ar zice cineva…. Nu am observat niciuna când am rămas singure în cafeneaua aflată aproape de terminalul de unde urma să zburăm. Sincer, cred că uitasem amândouă de ce ne aflam acolo. Era prima noastră întâlnire de la venirea mea în România și, deși vorbim cu nemiluita la telefon, aveam scuza că nu ne văzusem de mult. Norocul a făcut ca M. să meargă la baie și să observe că avionul spre Treviso se pregătea să decoleze. A venit alergând, ne-am înșfăcat gențile de mână și ne-am îmbarcat în ultimele secunde, cât pe ce să pierdem avionul…
La cursele scurte nu sunt strigați pasagerii mai căscați, ca la cele lungi. Așa că am fi avut toate șansele să vorbim netulburate în aeroport, patru zile, cât a fost planificată mini-vacanța noastră.
Ajunse la destinație, ne-am bâlbâit noi puțin până am ajuns la hotel, însă totul e bine când se termină cu bine și am ieșit la o pizza, la un restaurant din apropiere. Cum puteam până la urmă să începem a gusta Italia? ABC-ul culturii italiene firește, începe cu o pizza. Pe străduțe pierdute în istorie ochiul a înregistrat arhitectura și culoarea, vegetația încă luxuriantă, în ciuda temperaturilor mai joase ale sfârșitului de an. Canalele înguste care aveau legătură cu Canal Grande. Pontoanele de pe margine, stradelele atât de strâmte, încât cu greu ar trece doi oameni în același timp, brazii înfrigurați, timizi parcă în vecinătatea apei, zidurile falnice rezistând cu greu umezelii, arhitectura intimidantă, credința exprimată în biserici migălos ornamentate (Chiesa di San Rocco, Basilica Santa Maria Gloriosa del Frari, Basilica San Marco etc.) , picturile splendide purtând semnături celebre (Tiziano, Bellini, Donatello etc) și oamenii. Venețienii… Amprenta lor genetică, nobilă… Semnul sub care s-au născut și care le așază parcă pe umeri responsabilitatea, ori poate plăcerea de a fi gazde minunate miilor de vizitatori care le invadează viața și istoria.
Veneția… Venice… Venezia…
Măști curioase, ori cerând iertare copy/paste, măști cu ochii mari, mimând sinceritate, măști cu râs până la urechi, sau măști firești, de purtat în fiecare zi. Chiar și în somn. Condiția: să visăm.
Ce folos să fii crocodil? Dacă ești de treabă și la locul tău te mănâncă broaștele țestoase. Ți se urcă în cap și te ceartă că ești alunecos. E drept că unde-s doi puterea crește. Unde-s și mai mulți… ești crocodil degeaba. 😀
Om drag… nu l-ai văzut de ani… s-a transformat. Dar transformarea lui (de fapt e o ea) rimează cu a ta. Nu ați avut vreme de prea multe telefoane… Cele regulamentare: Crăciun, Paști, zile de naștere, poate încă unul, sau două… V-ați aruncat din când în când gânduri de bine, de drag, poate de îngrijorare, peste gard. A trecut ceva timp, deși dacă ai suna-o la două noaptea că ai nevoie de o pioneză, s-ar trezi să ți-o aducă, fără să întrebe de ce. La fel ai face și tu. E chimia aceea elaborată, de suflete care se cunosc și recunosc, împrăștiate pe pământ rătăcitor…
