![leaving_by_draftpodium-d3g7nxw[1]](https://savatoronto.com/wp-content/uploads/2015/10/leaving_by_draftpodium-d3g7nxw1.jpg?w=300&h=200)
Apartamentul își frământa strident culorile pe parchet. Lucruri desperecheate, hârtii, umerașe goale, cărți și caiete, zăceau împiedicate, bâlbâind rămășițele vieții noastre. Cunoscuți și necunoscuți ne invadaseră intimitatea, flămânzi să prindă o bucată de chilipir. Se știa că cei care pleacă în Canada își vând lucrurile pe nimic, iar oamenii apăreau de niciunde, ca ciupercile după ploaie. Unii nu mă cunoșteau, iar când deschideam ușa mă întrebau dacă mama e acasă, crezând că sunt un copil desprins de părinți. Și într-un fel eram. Iubeam apartamentul mare, cu patru camere luminoase, aranjat după ideile și gusturile mele, mai puțin ortodoxe. El glumea (și nu prea), spunând că doar pereții exteriori au rămas în picioare. Apartamentul nu semăna deloc cu frații lui, construiți în vreme ceaușistă. Avea două terase lungi, una dintre ele umbrită cu viță de vie. Acolo învățam eu, când era cald, cu Clayderman în căști, ca să nu mă deranjeze gălăgia jucăușă a copiilor. În bucătărie jucam Risk cu prietenii, fumam și țipam ca niște gaițe toată noaptea. Soarele ne lua prin surprindere de multe ori, răsărind înainte să ne terminăm jocul. Pereții erau impregnați de râsetele noastre, de nebuniile chefurilor obișnuite de week-end. În sufragerie trona în continuare „proasta”, o canapea masivă, adusă de la ai mei, pe care am sucit-o în toate părțile până i-am găsit locul și feng-shuiul personal. Dar „proasta” se înnobilase până la urmă și se îmbuca perfect cu restul, iar acum nu mă îndurasem s-o dau. Cea mai suferindă cameră părea biblioteca, orfană de cărți, cu șevaletul stingher, răsturnat într-un colț, supărat pe mine. Dacă dormitorul îl împărțeam cu el, bucătăria și sufrageria cu prietenii, biblioteca era oarecum budoarul meu modern, mirosind a ulei de in.
Aprilie din anul acela a fost o lună grea pentru noi toți, dar în mod special pentru mine. Trebuia să iau o hotărâre și pentru prima oară în viața mea nu știam ce drum să aleg. Pe de o parte erau ai mei și școala, pe de altă parte el și tentația necunoscutului, aventura.
Abia terminasem facultatea de litere și predam de câteva luni. Nu avusesem timp să mă dumiresc prea mult cum e viața, n-aveam nemulțumiri față de sistem și nu-mi dorisem niciodată să plec. Sigur, auzeam în stânga și-n dreapta discuții, dar nimic nu-mi tulburase până atunci itinerariul. Tocmai se materializase dorința mea dintotdeauna de-a fi profesoară. Obținusem greu un post la un liceu în oraș, îmi plăcea atmosfera din școală, discuțiile cu elevii mei, care nu erau cu mult mai mici decât mine și, în general, rolul meu de om mare.
Chiar atunci, când lucrurile păreau foarte bine așezate, viața a luat o curbă bruscă, sub forma unei oportunități, un job în țara frunzei de arțar. Vedeam cum mustește în el dorința plecării, dar în același timp cum nu voia să mă supere. Știa cât de apropiată eram de ai mei, cât de mult îmi plăcea ceea ce fac, iar cariera mea era la început și, spre deosebire de el, nu puteam s-o continuu în altă țară. Îmi spunea că va fi așa cum doresc. Dacă ar fi pus piciorul în prag, mi-ar fi fost ușor să spun „Nu”-ul acela pe care-l simțeam prin toți porii. Dar ochii lui frumoși, arzând de dorința unei altfel de vieți, poate a șansei lui, a noastre … Cum puteam să mă opun? Nu știam dacă e bine sau nu să-mi smulg rădăcinile, fir cu fir, tentacul cu tentacul. Mă simțeam vinovată că nu mă molipsesc de entuziasmul lui. Îmi spunea povești frumoase, țesute cu fir de vis american. Curiozitatea își deschidea ochii mari, dar râsul se ascundea fricos, în spatele cuvintelor. Nu doar că se sfâșia, văzând cu ochii, firescul vieții noastre, nu numai că trebuia luată o hotărâre, dar eu trebuia s-o iau. „Nu”-ul însemna să rămânem acasă, dar să-i retez aripile, „Da”-ul să-l urmez biblic în necunoscut, lăsând în urmă tot. De fiecare dată când simțeam că mă apropiu de un pământ solid, ceva se întâmpla și răsturna situația la polul opus. Aș fi vrut să se-ntâmple o minune, care să mă absolve de pedeapsa de a hotărî. Să se oprească tot mecanismul acela pus în mișcare de faptul că el era un bun specialist și România noastră nu avea atât de mare nevoie de el, cum avea o altă țară, aflată la mii de kilometri de viața mea.
La ora aceea se pleca masiv din țară. Era un climat general tensionat. În fiecare zi auzeai că cineva a mai plecat. Oamenii nu îndrăzneau să spună în gura mare că și-au depus actele, până când nu primeau răspuns afirmativ de la ambasadă. Nu-și riscau locul de muncă. Lista de așteptare era lungă, criteriile severe… sita deasă. Nu era deloc ușor să emigrezi pe continentul american.
O schimbare atât de radicală nu te găsește pregătit, decât poate dacă lupți cu tot sufletul și plecarea e izbânda ta. Eu? Priveam neputincioasă, cu ochii goi cum acasa mea se destrăma în fâșii de amintiri. „Dacă nu va fi bine, ne vom întoarce,” îmi spunea mereu și mereu, dar nu reușea să convingă liniștea să se întoarcă pe strada mea, în apartament.
Am fost întotdeauna foarte atașată de părinți. Mama e prietena mea cea mai bună, știam că ea va rezolva problema. Ea va pune capăt cu un „Nu” matern întregii situații. Dar s-a uitat în ochii mei cu toată dragostea și tristețea privirii ei verzi: „Draga mamei, nu pot să vă opresc. Dacă viitorul vostru e acolo? Eu am încredere în voi.” Eram sigură că tata nu va fi de acord. Nu mă lăsase nici la facultate în alt oraș, să nu mă depărtez de ei. Dar m-a îmbrățișat și mi-a spus aceleași cuvinte, adăugând că vor veni des la mine. Și-apoi, dacă n-o să-mi placă, avioanele zboară în ambele direcții. M-am rugat fierbinte să iau hotărârea bună. Să nu fie cum îmi doresc, ci cum e corect. Mi-e rușine, dar l-am întrebat și pe bunicul. Am plâns la mormântul lui și i-am cerut să mă ajute. Să-mi trimită cumva din lumea lui un gând… să pună o vorbă bună… să-mi dea cumva de știre…. Dar timpul se derula conștiincios, fără să aștepte să mă hotărăsc.
În ziua aceea soarele pașnic invada la fel de vesel geamurile mari, dar apartamentul era aproape gol și nimeni nu avea chef de vorbă. Geamantanele noastre se odihneau arogante în hol, mama era agitată să nu uităm ceva. Ultimele ore au trecut repede. Seara a coborât hoțește peste Cluj, brusc, ca o cortină la finalul unei piese de teatru. A fost cea mai scurtă zi din an, din toți anii de până atunci. Mama se chinuia să zâmbească, tata avea ochii prea uzi… Urma să plecăm cu un microbuz din centrul orașului. Ca la o ceremonie funebră se adunaseră o mulțime de rude și prieteni, toți doritori să-și ia rămas bun de la noi înainte de marea călătorie. Am avut un sentiment straniu plecând și lăsându-i pe toți în urmă, grup mare și compact, plângând tăcuți și făcându-ne semne de bun rămas. Era o noapte friguroasă de aprilie și eu aveam sentimentul ciudat că asist la propria mea înmormântare. Când microbuzul a plecat smulgându-ne dintre ei, a fost cel mai urât moment din viața mea de până atunci. Și am dus plânsul cu mine. Tot drumul până în Canada am dormit și am plâns pe reprize. Fără curiozități, fără vlagă, fără speranță. Ore în șir. Plângeam și dormeam. Sufletul îmi era rupt la propriu în două bucăți mari. Una o lăsasem pe obrajii uzi de lacrimi ai părinților mei, în palmele întinse ale mamei în urma microbuzului, care plecase inițiind o despărțire inutilă, într-o viață oricum nedrept de scurtă. Cealaltă era cu el.
Ajunși la Toronto, aeroportul mi s-a părut urât, oamenii la fel. Nu aveam dreptate, dar filtrul gros al lacrimilor mele deforma totul. În imaginația mea se rotea mingea globului pământesc pe care vedeam clar cu ochii minții localizate două puncte luminoase: noi și ai mei. Lăsasem liliacul în floare la Cluj, aici nu-l văzusem și primul lucru spus părinților mei a fost că în Canada nu există liliac. Și mi-au adus clandestin doi puieți de liliac, unul din grădina lor, iar celălalt din grădina bunicii, să nu fiu singură în țara frunzei de arțar. Sunt mari acum și cresc alături de confrații candieni, care mobilează și aici primăvara, înflorind însă ceva mai târziu decât acasă.
Aprilie 28, a fost ultima zi din viața mea de până atunci. Dimineața următoare a răsărit soarele, același soare vesel care-mi invada feresterele apartamentului la Cluj. Eram pe partea cealaltă a pământului, a lumii și mă aștepta nerăbdătoare prima zi din noua mea viață…
![CartoonWindBlowing[1]](https://savatoronto.com/wp-content/uploads/2015/10/cartoonwindblowing1.gif)
![Good-morning-smiley-coffee-cup[1]](https://savatoronto.com/wp-content/uploads/2015/10/good-morning-smiley-coffee-cup1.jpg)
![leaving_by_draftpodium-d3g7nxw[1]](https://savatoronto.com/wp-content/uploads/2015/10/leaving_by_draftpodium-d3g7nxw1.jpg)
![creative-writing-prompts-list[1]](https://savatoronto.com/wp-content/uploads/2015/08/creative-writing-prompts-list1.jpg)
Sweet & Salty 