Nu. Nu-mi place numele.
Pur și simplu. Consoanele nu se asortează, vocalele sunt țipătoare, kitchoase, nehotărâte și gata să abdice, să trădeze cuvântul în care s-au născut.
Sigur că sunt atentă la alegere, pentru că sunt pretențioasă și aici. Mai ales aici. E musai să fie cum vreau eu. Cum vreau? Păi… depinde.
De ce scriu despre…? Păi vorbeam cu prietena mea Abisuri…
Ea a scris minunat la subiect. A croșetat atât de frumos, că nu vezi țesătura. Cum care țesătură? A cuvintelor, bineînțeles. Ne-am spus noi două că ce-ar fi să-l poeziim?
Greu. M-am uitat de curiozitate și nimeni, sau aproape nimeni nu a reușit. (Sau nu știe nenea Google).
De ce?
Are două mari dezavantaje.
1. Numele. Zgârie, e… ușor jjjjrrrrrrrrvvvvv, dacă mă-nțelegi ce vreau să spun.
2. E pereche, dar nu-i pereche. O pereche trebuie să fie formată din doi/două, ca să poți să rătăcești una/unul și să întrebi: „n-ai văzut perechea la…?” Pereche-nepereche, n-are sens pentru că nu poate fi desperecheată.
Cred cu tărie că, făcând abstracție de nume și eliminând situațiile de proză, chiar poate fi poezie.
Poezie dantelată, alunecătoare, incitantă. Se preface c-ascunde, dar e joc de umbre. Învăluie, stârnește, aprinde pasiune… versuri de un alb angelic, sau negru păcat, ori roșu de foc… Un je ne sais quoi ispititor… o adiere colorată… atingere de transparențe…

Sau poate sparge lemne… prozaică și clară. Articulată corect dimineața și seara și împăturită cu grijă în dulapul de nuc. Kilometrică. Confortabilă și caldă, cu mai multe consoane decât limba rusă.
Clingspszt! S-a spart becul.

Gust de mere acre, genunchi zdreliți, bunică scoțând pâine din cuptor. Clanțe lipicioase, surpriză făcută mamei. Sora de pat, soră de drum. Râs știrb și breton prea scurt. Neastâmpăr.
Dor? De fotoliul bunicii, fragil azi, șubred de-a dreptul (ori de-a stângul).
Mere acre și „Punguța cu doi bani”. Farfuria de lut de pe peretele bunicii.
Diminutive, multe, prea multe diminutive. Interjecții, onomatopee, alinturi.
Cocoș uriaș. Mere acre.
Grădina – junglă, drum infinit până la nucul din spate. Monștri stau la pândă.
Mere acre. Păpușă dezmembrată. Curiozitate.
Ochi care se închid de somn. E bunicul sau e Moș Crăciun?
Ochi albaștri mari, veghează, mă așază-n genunchii zdreliți și mă-nvață: ”Tatăl nostru…”
Ochi căprui neastâmpărați, depănând șotii. Genunchii zdreliți. Zgâtie de fată.

Azi e de floare. Mi-a venit să scriu despre flori din mai multe motive: că-mi plac florile (cui nu-i plac?), că am plantat și eu perioada aceasta. Unele au fost bine-crescute și au ieșit corespunzător, arătându-mi din timp frunzulițele. Altele mai discrete au fost sacrificate, confundate fiind cu buruienile, aruncate și apoi jelite. Că am văzut macul lui Dragoș și mi-am amintit de pozele cu flori, făcute recent. Că am o relație specială cu ele zilele acestea.

This slideshow requires JavaScript.

Puișorii rătăciți printre sutele de turiști la Lincoln Memorial nu sunt flori, dar nu le-am rezistat. M-au lăsat să mă apropiu, însă când am intrat prea mult în zona lor de confort au plecat ofensați, legănându-și caricatura de codiță în bazinul ornamental cu fântâni arteziene.

This slideshow requires JavaScript.

Nu intru în simbolistica florilor, sau culorilor, ori a zodiacului floral. Favoriții mei sunt trandafirii galbeni și freziile. Îmi place mult și liliacul, dar el face parte dintr-o altă categorie. Mai e o floare pe care mama o numește ca pe mine, pentru că la ei în grădină înflorește în perioada zilei mele de naștere. Am plantat-o și eu, doar are valoare sentimentală, deși aici crește un pic altfel și mai târziu. E frumoasă (doar e floare), însă are un nume urâțel, o cheamă Lupine. Oi fi și eu un pic lupină? Mai degrabă mielină, că nu prea sunt carnivoră, mai mult pasc. 😀

Cu siguranță are și un alt nume. Voi îl știți?

Eh, am băgat piciorul în apă și am scris erotic. Am înroșit obrăjori, redus la tăcere gurițe, dar am scris. E parte din viață și nu știu de ce trebuie să ne ascundem după deget. Am ezitat și ținut la sertar zile în șir această bucată, dar am considerat că e firesc să o pun. Mi s-a părut ciudată reacția multora la această scenă erotică, adică foarte multe vizualizări, dar puține commenturi și like-uri. Cu alte cuvinte citim, dar ne prefacem că plouă. Povestea Elei e simplă și întâlnită pe toate drumurile. Ea, prietena mea, o româncă frumoasă, crescută în Canada, căsătorită fiind, se îndrăgostește de un bărbat exotic. După frământări îndelungi și lupte ale conștiinței datoriei, ea, Ela ajunge să accepte în viața ei pe frumosul arab, Payam și are niște trăiri unice. Mai departe scrie-n carte… Toată povestea e dezvăluită prin corespondența dintre noi două, mai precis din e-mailurile ei, pentru că răspunsurile mele nu au apărut publice.
Ce mi se pare mie ciudat e reacția, mai ales a unor persoane care… hai să nu mai zic nimic,
Să vă doresc doar un început de week-end plăcut!
xoxo
S
ps.