Eu una nu pot, dar știu pe cineva care o face foarte bine. E el. Nu știu cum poate, sau dacă poate, ori doar pretinde. Cu siguranță se pricepe, pentru că e profesionist în tot ce face. Mi-a demonstrat de multe ori, în special într-o zi, când eram la gradul superlativului absolut de șifonatitudine (he, he tocmai am inventat cuvântul, de la verbul a șifona – dacă se poate beatitudine, de ce n-ar merge și șifonatitudine?). Mi-a spus pe tonul cel mai simplu, ca și cum ar fi remarcat că plouă : “Ești rațiunea mea de-a fi.”Și l-am crezut, deși în ziua aceea eu, mie îmi eram total antipatică. De fapt l-am crezut așa de mult și întotdeauna, că l-am urmat până în țara frunzei de arțar. Recunosc cinstit că mă iubește de multișor (nu zic de când, sâc, deși m-ar avantaja) și nu e un job ușor. Niciodată nu mă gasește unde m-a lăsat. Îmi place totul, dar sunt cea mai pretențioasă persoană pe care o cunosc. Fie vorba între noi, nu cred că mă pricepe… că sunt sucită rău. Dar cred că-i place adrenalina. Nu pot să mă decid dacă îmi place să mă trezesc de dimineață, sau să lenevesc în pat. Dacă mă trezesc în zori, ador mirosul crud al dimineții, culorile somnoroase ale orașului, zgomotele care prevestesc agitația de mai târziu, senzația că ziua se așterne luuuuungă în fața mea. Da, dar și când mă trezesc târziu îmi place lenea în așternuturi moi, răsfățul în pat, cu miros de cafea fierbinte, mișcările molatice prin casă în pijama, senzația de week-end, triumf asupra zilelor săptămânii, când mă trezesc de dimineață. În rest, când e cald mi-e prea cald, când e frig mi-e prea frig, însă iubesc apa, chiar dacă e udă. Nu-mi plac sandalele, culoarea vișiniu și prostul gust. Ploaia îmi dă senzație de bine, iar soarele mi-e drag. Ador culorile fiecărui anotimp în parte, fără discriminare și îmi plac oamenii… Sunt cea mai ocupată ființă de pe planetă. Nu știu ce înseamnă plictiseala. Nu mi-am găsit încă timp de ea. Sunt multe de citit, de scris, de văzut, de auzit, de ascultat, de vorbit, de învățat, de gătit…. Uf! Când să le cuprind pe toate? Mă declar îndrăgostită de litere și culori, renunț cu drag la numere (și recunosc spășită că mie, niciodată, unu cu unu nu îmi dă doi). Le trec pe toate în compartimentul lui și mă gândesc că așa e în legea firii: unul să fie cu capul în nori, iar celălalt cu picioarele pe pământ. Eu, pe mine nu mă pricep deloc și uneori chiar m-aș evita. Dar îl cunosc pe el. E bun și tandru și previzibil (ce liniștitor!!!), e un teren solid, unde pot ancora de câte ori doresc, de câte ori mă rătăcesc, ori mă împiedic. Și lângă el mi-e cald si bine…

Luni dimineata… Alarma ceasului imi incepe noua saptamana… E inca noapte, s-a schimbat ora ieri… mic dejun in graba. Cafea fierbinte si buuuuna, o iau cu mine sa ma consoleze in trafic. Lunea e ziua mea cea mai lunga… GPS-ul se trezeste la viata mai greu… toti ne grabim. Intunericul se ridica incet. In masina miroase a cafea, se lumineaza de ziua. Intru pe Gardiner, autostrada care taie centrul orasului Toronto si… uit ca e luni, uit ca mai am in fata multi kilometri, uit ca m-am trezit prea de dimineata. Peisajul urban e ireal. In dreapta e lacul, linistit si intins, fara mofturi de luni sau marti. CN Tower-ul se joaca de-a v-ati ascunsea cu mine in functie de serpuirile drumului; e in dreapta, apoi in fata, ca in final sa-l las in urma prin stanga. Autostrada pare suspendata intre zgarie-nori si din cauza inaltimii viteza pare mai mare. Orasul e o jucarie, luceste in lumina cruda a diminetii si masinile par machetute colorate in benzi multe intercalate si intortocheate. E luni dimineata si e o armonie ciudata intre culoarea si mirosul diminetii, arhitectura orasului, linistea lacului si mine, aflata la ora aceea, in locul acela gata sa primesc si privesc minunea orasului frumos, trezit si el ca si mine de dimineata.