Am respirat puțin cer cu gălbenele și m-am uitat, deloc critic, la soarele dezmățat, curs pe aleea din fața casei. M-am oprit să respir aer cu gălbenele și hostas și pentunii și iarbă și-un pui de trandafir fraged și galben și el.

În casă nu e atât de frumos ca afară, deși casa mea e decorată strict după gusturile mele și cică am gusturi bune. Dar n-am gălbenele.
Într-un Toronto înnebunit de culori neutre, pastelate, eu am vopsit toți pereții în alb pe model California.
Doar la bucătărie am făcut rabat și am ales nuanță de caisă. „Mă chinui foarte tare să nu te invidiez pentru bucătăria ta” mi-a spus Mary Anne. Și ea e o sfântă. Mary Anne e Sfânta Duminică. Așa că, pe bune, am o bucătărie frumoasă.

Dar afară… e dinvinitate împrăștiată. Sunt gălbenele în față și-n spate. Despuiate peste tot. Dăruindu-se prin gard vecinilor. Și roșiile sunt roșii în grădină și mărul are mere și gutuiul are pui de gutui și el. Și aerul miroase a cer.

O săptămână am stat în casă. Uitasem ce frumos e-afară. Și m-am gândit la cei din pușcării, cum gustă cerul și apa și pământul după atâta regim de patru pereți.

Și trece o zi. Și trece încă una.
Și lucrurile se așază. precum cărămizile unei case. Solid. Una peste cealaltă. Nu știu cum va fi casa. Întregul. Da, am în minte un plan clar, niște coordonate și calcule ce țin de realitate, dar peste liberul meu arbitru se așază factorul neprevăzutului. Poate se schimbă vremea, poate constructorii își fac treaba de mântuială, poate îmi vin alte idei pe parcurs, ori pur și simplu realizez că nu mai îmi doresc o casă.

Mă întreb adesea unde o fi magazinul de răbdare? Unde aș  putea găsi așa, vreo două, trei kilograme…

Sunt în România plaiului cu dor. Dragoste de țara pâlpâie adesea. Sunt nemulțumită de mine când sunt nemulțumită. Fac comparații și nu e cinstit. Dar, când îmi taie câte unul fața în trafic, îmi vine să mă-nscriu la cursuri de înjurat. Frate, unde se grăbește tot poporul? Cu grabă bolnavă, periculoasă. Conduc zilnic și zilnic zenul meu se duce pe apa sâmbetei, când sunt la volan. Și nici eu nu mă mișc tocmai ca melcul. Politețea în trafic e pur SF.
De fapt politețea românului e cam SF, excepție fac, se pare, cei care au ceva de câștigat de pe urma ta. Inițial am zis că e fain, că a dispărut funcționarul constipat și sec, însă am ajuns la niște spitale de stat și l-am regăsit în toată splendoarea pe care o credeam demult apusă.

Apoi am avut niște întrebări pertinente, perfect normale pentru cineva care nu trăiește aici. De exemplu mi-am prins urechile la Auchan, unde nu am priceput de ce, pentru a plăti, stau o dată la casă cu produsele să primesc bon, apoi stau cu bonul la o mașinărie ca să plătesc, apoi stau încă o dată la ușă unde scanez bonul plătit, ca să pot ieși din magazin. Și am întrebat. Mare greșeală. O fi normal, dar să stau la trei cozi pentru o chestie… No’.
Nu înțeleg nici acum de ce șmecheria asta, dar unele realități trebuie acceptate și nu musai înțelese, vorba lui Blaga „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ şi nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea…”  O fi fost și pe timpul lui Blaga un soi de Auchan care l-a inspirat. Și apoi cine sunt eu să străpung tainele Universului. Univers în care se află și Auchan.

Oricum, am văzut apoi că mai încolo există și case normale, cu vânzători care iau bani și te lasă să pleci cu produsele. Sigur, asta dacă nu te amendează. Ca pe mine. Eu cumpărasem printre altele și două sticle cu apă. Aveam însă și o sticlă goală de plastic, de apă și ea, obosită, pentru că o plimbam cu mine de o lună, făcându-i din când în când refill cu apă de robinet. Chiar în ziua aceea mă gândisem să o arunc, să iau alta că, așa cum zic, o aveam din aeroport, de o lună și no’, își cam arăta vârsta.

Am plătit ce aveam de plătit, când la coșul meu de cumpărături aud un strigăt de victorie. Un individ în halat bleumarin arăta cu degetul sticla mea boțită, având pe față o satisfacție atât de completă, lipici și miere. M-am uitat la el descumpănită, că nu pricepeam ce are și ce anume îi provocase așa o fericire. Măi, omul chiar nu glumea. Era bucuros că a prins hoțul (adică moi) și că-și făcuse jobul. Spiritul lui civic dansa pur și simplu pe masă. Adică nu te întâlnești în fiecare zi cu ditamai infractoarea.
I-am explicat povestea sticlei. Păi, a văzut și el că e veche, că nu e prost, dar de ce n-am declarat-o? Că nu mă gândisem. Nu-i nimic, mi-a zis satisfăcut servindu-mi lecția corectitudinii, acum plătesc și data viitoare nu o să mai uit. Apoi cu un ton uman, ușor umilit mi-a zis prețul insignifiant până la urmă. Penibilă situația în sine și la fel de absurdă ca dialogul caragialesc din altă zi, de la farmacie:
– Aveți algocalmin?
– Da.
– Dați fără rețetă?
– Nu.
Dau să plec.
– Cât aveți nevoie?
– Păi, nu am rețetă.
– Nu contează. Cât vă trebuie?
– O cutie.
– Poftiți!
– ?!?*&%

Legi care sunt făcute ca să fie încălcate. Factorul uman lipsă în exercitarea jobului. Funcționarul e funcționar. Adică important. Adică nu e om, e mai mult. E funcționar. Omul se substituie funcției.

Fraze de plastic. Șiruri de trebuie. Penibilul subliniat cu linie îngroșată, chiar și atunci când nu îi este justificată prezența.  Personal medical care privește de sus pe cei ce au îndrăzneala să le tulbure dulcea liniște a locului de muncă, chiar dacă de acolo le vine pâinea cea de toate zilele. Oameni care și-au ales greșit jobul, oameni care nu iubesc oamenii.
Înțelegerea e un substantiv abstract pe care nimeni nu are curiozitatea să-l caute în dicționare.

Nu vreau să generalizez, însă personajul sec și obosit de la slujbă nu e deloc excepția care întărește regula. Nu vreau să fiu nedreaptă, pentru că am întâlnit și oameni minunați pe care-ți vine să-i iei acasă, oameni care-și fac din profesie o credință.

România, țara plaiului cu dor. La prima vedere pari tare schimbată. Însă anii au trecut peste tine și tot mai mult mă conving că ești aceeași Mărie pe care o cunosc, doar că porți altă pălărie.