Mi-a scris cineva la postarea anterioară un comentariu scurt, în care-mi spune că Toronto e urât și că ar pleca dacă ar putea. Se spune că frumusețea stă în ochiul privitorului și chiar așa e, dar m-am întrebat ce anume a determinat acea persoană să intre și să pună un comentariu negativ la cele câteva rânduri, care sunt de fapt o introducere la un grup de fotografii ce surprind fabuloasa noapte toronteză.

Nu știu dacă persoana respectivă mă citește, ori a nimerit cumva accidental pe blogul meu. Știu doar că e un/o cineva care afirmă hotărât că Toronto e urât și își dorește ca eu să-i cunosc opinia.
Eu nu procedez niciodată așa. Că de gustibus non est disputandum și cu siguranță nu voi putea eu să schimb gusturile nimănui și nici să-i explic că cifra șase din partea mea se vede nouă.

Dar mi-a amintit de o întâmplare ce mi-a schimbat într-un minut tot registru de valori despre un cartier, un oraș, o țară. Eram acum doi ani la Rio de Janeiro. Fabulos. Copacabana. Mă trezeam cu zâmbetul zugrăvit pe față și admiram culori, oameni, clădiri, exotic, muzică, forme, neobișnuit.
Am iubit primul contact cu Brazilia și după Foz do Iguacu, Rio de Janeiro mi-a arătat o altă față a brazilienilor.

Filmul s-a rupt brusc în ultima seară când am fost atacați pe plajă de un grup hidos de personaje întunecate cu o privire inumană și cuțite. Să vezi lama de oțel strălucind în lumina lunii pe plajă, la buza oceanului și să știi că niște indivizi pot să-ți ia totul, chiar și viața, nu e ușor de trăit. Nimeni, absolut nimeni nu poate înțelege, decât cei care au trecut prin asta.
Acel moment a însemnat pentru mine spargerea bulei roz în care trăiam. Am văzut dintr-o dată mizeria și cerșetorii și faptul că nu te puteai înțelege cu ei în altă limbă, pentru că ei chiar nu vorbesc nici o limbă străină. Am înțeles catastrofala diferență între bogați și săraci și am văzut, după fiecare colț de stradă și de clădire, pândind pericolul.
Cele aproape douăzeci și patru de ore care au trecut până la revenirea noastră în Toronto au fost un coșmar trăit în iad în care am fost bolnavă fizic, pentru că din cauza șocului m-am îmbolnăvit. Nesiguranța și frica, urâtul și animalicul celor care vânau turiștii ca pe niște păsări grase de pus în ciorbă, m-au făcut să-mi fie oribil totul: gust și miros și sunet și imagini.

Așa că dragul meu, ori draga mea, îți respect opinia. Și cred că în ochii tăi Toronto poate fi urât. Depinde de oamenii care-ți marchează viața, de experiențele trăite, de zona în care locuiești și de alți mulți factori pe care eu nu îi cunosc, dar pe care tu îi știi.
Viața e scurtă și orice se poate atâta timp cât omul dorește. E o vorbă, că Dumnezeu te ajută, dar nu-ți pune în straiță. Schimbă o realitate care te apasă și du-te într-un loc unde să respiri cu plăcere dimineața aerul. Pentru că e chimie nu doar între oameni, ci și între oameni și locuri.

Experiența dezrădăcinării și încercării de adaptare pe alte plaiuri e traumatizantă din foarte multe puncte de vedere. Ne adaptăm cât și cum putem țării noi, dar niciodată nu ne putem spăla genetic, oricât de oripilați am fi de „românismul” arătat peiorativ cu degetul de mulți dintre noi, cei care nu mai trăim în țară. Rămânem copiii părinților noștri români, nepoții bunicilor noștri români și ei. Oricât de parfumat e aerul pe care-l respirăm, oricât de mult ne-am înfige degetele în solul străin, arborele nostru genealogic tot tricolor înflorește. Ne putem dezice declarativ de România, dar nu putem scoate România din noi. Putem strâmba din nas atunci când auzim limba lui Eminescu, dar o fărâmă de accent tot se va strecura în engleza (ori mai știu eu ce limbă) noastră și atunci când ne certăm, tot în românește devenim creativi.

Trăind în Canada din 2001 am întâlnit tot felul de oameni: români sau alte nații și am avut o multitudine de experiențe de toate felurile, ca fiecare emigrant. Singurul lucru pe care pot să îl spun cu certitudine e că nu putem cataloga și generaliza. Nu există pădure fără uscături. Nu putem defini drept „românism” lipsa de educație, isteria, suficiența și exemplele negative pot continua.

Tipologia umană se repetă plictisitor, cu accente specifice, desigur, în fiecare nație. Dar așa cum românul nu deține drept de autor la frumusețe și inteligență, așa nu îl deține nici la prostie ori lipsă de caracter.

Am văzut de prea multe ori priviri de sus în jos ale celor aciuați într-o țară mai civilizată decât România, care au senzația că au primit brusc perfuzie cu sânge nobil, le-au crescut trese pe umăr și au devenit aleșii nației, nemaifiind atinși de praful drumurilor mioritice.

„Nu suport românii!” îmi spunea de curând cineva, uitându-și complet obârșia. „Nu mai pot suporta românismele. Am învățat să trăiesc altfel. Să nu îmi complic viața.” „Asta-i România!” a exclamat un tânăr, nemulțumit de o situație în care bunul lui simț ar fi trebuit să funcționeze. De ce? Cât e România și cât suntem noi?
De ce punem lipsei de educație, lipsei de caracter, lipsei de cultură de multe ori, etichetă națională? Nu. Nu e România. România nu are nici o vină că tu ești nedus la școală, că tu ești isterică, iar tu ești limitat.

România e acasă. Și acasă nu e nici clasa politică, nici echipa sportivă cu care ții, nici măcar Simona Halep. România e mama și tata, obiectele copilăriei, amintirile din liceu, dulapul unde mama îți păstrează rochii de când erai de-o șchioapă și până la maturitate. România e gustul pâinii scoase din cuptor, e râsul bun cu prietenii la un pahar de vin în nopți de vară scurte. România e primul sărut furat și primul fard pe pleoape. E tot ce strânge sufletul, ori crește ritmul inimii. E bucurie și întristare câteodată. Dar și cei șapte ani de-acasă, tot acolo sunt așezați frumos în sertar.

Iar adevărul înstrăinării nu e roz. Trăim cu dor și doruri, cu inima cât un purice atunci când telefonul sună la ore ciudate, să nu aducă vești grele… Rozul, văzut de la distanță, pălește dacă te apropii și câinii cu colac în coadă sunt doar desene animate. Românul încearcă să se descurce, să supraviețuiască. Și el, ca oricine. Nimeni nu e cu stea în frunte. Nimeni nu a plecat doar din spirit de aventură de acasă. Românul și-a părăsit glia pentru o viață mai bună. Pentru un job mai bun. Pentru o pâine mai bună.
Că a găsit una mai plină de E-uri și de alte litere ale alfabetului, e deja altă poveste. Dar românul e mândru. Îi place parada. Își etalează cu mândrie casa cu multe camere și grădină cochetă, dar nu suflă un cuvințel despre ratele la bancă care-i hrănesc iluzia de bogăție, de bunăstare, de confort. Indiscutabil există avantaje să trăiești afară. De asemenea sunt destine menite să crească la umbra pomilor străini. Nu e o regulă să-ți duci viața în țara în care te-ai născut. Dar e o lege nescrisă care spune să-ți iubești părintele. Să nu uiți de țara mama și să nu îți negi trecutul. Dragi îmi sunt românii mândri că-s români. Și nu-i voi înțelege în vecii vecilor pe cei ce se rușinează de asta, ori își arată cu degetul frații de neam.

Omul e om, indiferent în ce limbă spunem definiția. Iar schimbarea cetățeniei nu schimbă esențele. Caracterul rămâne același. Poți renunța la „escu” din coadă și adăuga un „th” spus printre dinți. Însă tot mai des, privindu-te în oglindă, vei vedea în tine imaginea părintelui tău.