• About

Sweet & Salty

Sweet & Salty

Category Archives: Geografie subiectivă…

Ana, sau un alt fel de a spune mulțumesc…

20 Thursday Feb 2020

Posted by sweet & salty in Geografie subiectivă...

≈ 6 Comments

„Ana” mea văzută de Cristina. Dragă mie și recenzia și autoarea.

Ganduri de o clipa

Ana 1

Ana…
Am citit Ana într-o noapte. Știam de la Em că visează să scrie o carte altfel decât ne-am fi așteptat de la ea, așa că m-am gândit de la început că Ana e altceva decât Pași. Credeam că va fi greu de citit. Dar am primit-o (un neașteptat dar de preț la trecerea dintre ani) si a fost imposibil de lăsat din mână, a fost pur și simplu… sweet & salty
Nu știu la ce m-am așteptat. Dar realitatea a venit ca un tăvălug peste mine, făcându-mă să înțeleg de ce e cartea ei de suflet, lăsându-mă cu un sentiment greu de descris, fericire și tristețe atât de strâns împletite, încât nu am mai știut unde se termină una și se sfârșește cealaltă, rotindu-se amețitor în sufletul meu, ca învârtitele ardelenești. Em a reușit sa aducă la suprafață o lume  aparte, lumea satului aflat la granița dintre două lumi…

View original post 372 more words

Pescarul nimicului

29 Wednesday Jan 2020

Posted by sweet & salty in A fi scriitor, Geografie subiectivă...

≈ 2 Comments

9Ce este timpul?
Zidul în care ni se înțepenesc oasele.

Am adus Pescarul acasă, „pe un deal din colțul mării”. La Atlantic. „Luând locul tatălui, Ladaf îi povestea adesea pescarului despre mări și oceane îndepărtate, despre ancore și pânze, despre vântul din pupă și supărările lui de om obișnuit.”
Nisipul alb poartă urmele pașilor lui, iar valurile au lipite de spumă fiecare început de gând împiedicat în semne de exclamație și de întrebare. Nebunul…
„Doar marea și eu îl știam. Nouă ne intrase în oase. Pe noi ne înspăimânta. Pe noi ne forța să-l iubim și să-l așteptăm. Pe noi părea să ne caute, deși mereu ne lăsa impresia că nu are
nevoie de noi, de alții ori de sine…”

1
Într-un fel ciudat, întortocheat ca o scoică goală, aici e patria minunată a Nimicului. Zona crepusculară a liniștii albastre și a căutărilor lui metaforice. I-am făcut poze cărții, pentru că singura realitate palpabilă, sunt filele cuprinse, îmbrățișate între două coperte ce s-au înșurubat în peisaj ca piesa-lipsă, necesară tic-tac-ului Universului marelui Nimic. Nimic ești și în Nimic te vei întoarce. Scoici, case goale, pustiite de suflete ce au iubit pătimaș odată. „Am întâlnit câțiva oameni de-a lungul vieții, dar pentru că nu-i mai văd, mi se pare că au murit.”
„N-aș fi vrut să fiu om, ci o fiară sau o piatră. Bineînțeles, nu știu cum e să fii o fiară sau o piatră, dar îmi pot imagina. Puteam să fiu capătul unui cui, de exemplu, ca să sărut carnea făcută zdrențe a vreunui creator, apoi să mă răsucesc pentru a-i arăta că păcatul meu este de neiertat. Puteam să fiu primul copac din care va crește lemnul crucii răstignirii lumii…”
Am adunat scoici, semnele nimicului. Sarcofage goale. Sicrie însetate de trupurile care le-au locuit. Soarele arde peste oceanul nimicului și cartea devine CARTE pentru că fiecare pagină este o plasă de prins pești. De prins oameni. De prins stele. Stele de mare ce au citit întreg adâncul oceanului. Degeaba.
7
Stilul Simonei Poclid are o prospețime mirată de copil ce descoperă lumea. Are un ludic trist, curat și extrem de curajos. Personajele cresc cameleonic definindu-se prin iubire, purtând în ele pecetea morții și botezul Nimicului. Autoarea le ocrotește, le strânge la piept, dar se detașează, le creionează obiectiv, le dă aripi, pictând fiecare portret în detalii migăloase, proiectate într-o lume senzorială de arome și parfumuri: pește, busuioc, ceapă. Numele sunt subordonate profesiei, ființele fiind definite prin to do nu to be, indivizii părând a fi uneltele meseriilor lor, fiecare ancorat pe nișa lui strâmtă. Ladaf, cu burta cât un vas de vapor, este bucătarul absolut. Tăietorul de rațe, Cabas, pare născut pentru a tăia rațe, însă realitatea fiecăruia se răstoarnă cu susu-n jos într-un joc al măștilor și ceea ce pare a fi pasiune e „comerț, stimabile, comerț”.
Pescarul nu are un nume. Nu are nevoie, deși la un punct se sugerează că ar putea fi numit și el, adică banalizat, umanizat, inclus în turmă. El este Nebunul, Pescarul, geniul, completat de Pictor (împreună sunt ca un fruct cu doi sâmburi) fratele lui, și continuat de Iahav, pentru că nimicul, de fapt Nimicul, e un fel de Mecca greu de înhățat, imposibil de cuprins, de atins, de ajuns. Doar bănuit și vânat.
„Sunt îndrăgostit de… cer, adică, vreau să spun, de astronomie. Îmi plac sorii, universurile, golurile, nimicurile și îmi place să cred că-n această vastitate, tot ce trăiesc eu ori chiar dumneata este un punct mic, infim.” „Nimicul, ți-am spus de atâtea ori. În nimic nu există timp, spațiu ori legi fizice. Nici alte instanțe lipsite de spațiu ori de timp, precum inima ori conștiința. Nimicul este cea mai mare absență. Și tăcere. Un pustiu.”
5
Portretul Pescarului este realizat în câteva capitole la persoana întâi, introspectiv, iar în altele regimul scriiturii se schimbă, personajul fiind receptat de alți ochi.
Bucătarul Ladaf care se substituie tatălui, medicul, este redus la lumea mică a bucătăriei, o celulă existențială, un univers prea mic pentru un om atât de masiv, de aceea adaugă ingredientelor nume de iubite și-l îndrumă: „Tu să te faci căpitan pe un vas, mă auzi? Să mergi în larg așa… la nesfârșit, zile multe, până să uiți cine ești. Să uiți de unde vii. Să mergi așa departe încât să uiți și bucătăria asta. ” Bucătăria, deși grotesc desenată prin personajele care o populează, e miezul de iubire, de refugiu, punct de pornire. Spațiul se confundă cu marea „jura că au apă sub tălpi”.

Vocile grave ale personajelor se împletesc tăcute, iar numele sunt muzicale, cântate de acel „l” regăsit în multe dintre ele: Ladaf, Zalva, Valadia și mai târziu Ledolia. Pescarul este Adamul primordial, neîntinat de păcat, omul perfect: „Marea ține cu cei buni, ca tine.” Iar plecarea lui este copleșitoare, ca un final de tragedie antică: se stinge spânzurat în mijlocul picturilor care ard, așezat pe un pat de vreascuri, aprins pe o plută și lăsat pe mare. Nimicul a fost atins. Ori nu. Nimicul are multe feței, iar Iahav, fiul lui, pictorul de albastru, va continua destinul singurătății celor doi tați, căutând poate o altă față a Nimicului.

Scriitura Simonei Poclid se înalță în metafore înspumate, diafane, ca apoi să se proptească brusc într-o concretețe palpabilă, trântită aproape brutal în fața cititorilor, cu o stridență a culorii și mirosului, îmbibată în detalii picturale și o descriere obsedantă a gesturilor.
„Odată, pe când Ladaf nu cunoscuse nemulțumirea, a întâlnit într-o piață un bătrân care vindea carne de rață. Avea câteva rațe tăiate, calde încă, cu sânge șiroind pe masa din lemn. Își freca mâinile încetișor și privea câte o cucoană, mișcându-și fălcile ca și cum ar fi mestecat mâncare. Când cineva se apropia de el, își scutura trupul, trăgea aer în piept și începea să turuie multe și nelămurite despre rațele lui crescute cu grijă.”
„Pescarul nimicului” ține mintea, inima și ochii, într-o lesă scurtă ce te pune în fața tabloului, atât de aproape încât esențele culorilor rănesc, permițând apoi să te retragi încet, pentru a absorbi întregul și a te lăsa îmbătat de iluzia artei, aidoma eroului lui Jack London care, văzând pentru prima dată o pictură, are impresia că e „un tablou de păcăleală” pentru că mâzgălelile fără sens de aproape prind formă și contur doar privite de la distanță.

Autoarea ține focul aprins în fiecare frază. Te năucește metafora întregului, fărâmițată în înțelesuri nebănuite și asociații șocante. Construiește o lume a simțurilor, o lume ermetic închisă, cu un cer plasat foarte jos, în care fiecare individ are propria filosofie și poate, ridicându-se pe vârfuri, să atingă stelele. „Cerdacul părea ca o arcă sub Cer.”

10

Mă bucur când pot să citesc o carte în limba în care e scrisă. Am învățat de-a lungul anilor și-a experienței, trebuind să suprapun câte-o traducere în limba română pe textul original, că de multe ori sunt neconcordanțe între vocea autorului și cea a traducătorului. M-am întristat văzând cât de sărac e încorsetată opera în noua haină lingvistică ce i se dă spre purtare pentru a fi accesibilă cititorului. Am considerat adesea că i se face o adâncă nedreptate atât scriiturii cât și scriitorului, textul, ciuntit de prea puțină dragoste și înțelegere, fiind obligat să poarte o uniformă nepotrivită, atenuând ori ascunzând strălucirea de foc a cuvântului izvorât la prima mână. Nu spun acest lucru la întâmplare. Simona scrie în limba română, s-ar spune la prima vedere. E drept, cuvintele sunt românești, însă îmbinarea, construcția, jocul de imagini și emoții de la umbra fiecăruia, metaforele adânci, nu decorative, mă duc cu gândul la o evidență: limbajul romanului este de fapt poclidian, iar Simona este perfect fluentă în această limbă exotică, păstrându-și tonul și rezonanța până la „Aproape de sfârșit”.
Cartea, formată din douăzeci și șase capitole este densă, fiecare element pare a se naște pentru a fi definit sau redefinit de autoare cu o inocență filosofică, un soi de a redescoperi și reinventa cu inteligență lumea: „Papucii murdari din colț păreau niște vise moarte.”

2
Viața și moartea au sensuri remodelate, împletindu-se, confundându-se. „Mă durea atât de tare și el murea atât de frumos, încât niciodată nu am mai trăit ceva atât de adâncit în genune și agățat de zenit.”
„Poc. Știi cum plesnesc copacii atunci când sunt tăiați și cad pe pământ? Îți poți reaminti cum, dacă ești prin apropiere, îți tremură tălpile?”
Moartea poate fi frumoasă, sublimă, ori dimpotrivă vulgară (primarul). Omul e parte din natura-mamă, care, la rândul ei este umanizată, personalizată, păstoasă și cuprinzătoare. „Soarele strălucea și se împingea în sticla de care Cobas își lipise capul.”
Iubirea este pustiitoare, dar și extrem de permisivă, un soi de șah care de multe ori devine mat: „Cândva, Zalva mă privea ca și cum își dorea să mă ucidă și să rămân doar al ei.”
3

Întregul text pulsează de culoare, predominant albastru, ca în pictura, naivă la început a lui Iahav, la fel ca marea, unul din elementele esențiale ale metaforei Simonei Poclid (alături de lemn, foc, aer). De altfel definiția picturii e de fapt poezie:
„Spune-mi cum pictezi tu? Cu ochii închiși.
În centrul tabloului, pe o apă stătea o floare imensă de cireș. Floarea era despicată. Te poți gândi că semăna cu un nufăr. În mijlocul imensei flori de cireș, erau aruncate niște măruntaie umane. Iar pe margini, se iveau cocori în zbor. Trebuie să-l vezi. Poate ți-l voi lăsa ție într-o zi. Apa este atât de curată, încât trupurile cocorilor se reflectă în ea și o murdăresc . Măruntaiele măcinate nu murdăresc albul florii de cireș, dar amestecate între ele și-au pierdut și amintirea primei identități. Este ca și cum în creație ar intra o mână străină și ar smulge totul, stricându-i zeului planurile.”
La fel este definită muzica, prin mijlocirea pianistului Hobas, iubitul din tinerețe al Ledoliei:
„Cineva a început să cânte. Știți cum sună ropotul ploii, liniștea unui câmp de maci, a unui prunc zămislindu-se, a unei femei surâzând, al unui om aflând adevărul, al unei flori uscându-se, a unui vierme mușcând pământul, a unei frunze rupte-n două, a unei guri sărutate? Toate acestea se amestecau și se grăbeau în fiece notă purtată pe umeri, atât de bucuros și suferind în contratimp, încât oamenii se temeau să nu respire cumva gălăgios, să strice haosul liniștit săltând din clape.”
Arta e altarul pe care ard toți, e marele sinonim al Nimicului, sugerat chiar de moartea Pescarului care, prin sinucidere, reduce la nimic tot. Chiar și pe sine. Prin moarte atinge Nimicul.
Iubirea se împletește cu nebunia, cu arta, trăirile sunt la superlativul absolut, la granița subțire, uneori insesizabilă, dintre viață și moarte. Galeria personajelor este extrem de interesantă găzduind artistul în toate ipostazele sale: Pictorul, Poetul, Pianistul, dar și oamenii simpli, cu toții având o înțelepciune adâncă și un ochi mare deschis spre viață și spre moarte. „Fără cultură omul este poate instinctual, dar naiv, iar naivitatea este cea mai puternică legătură cu înțelesul mistic al lucrurilor.”

E greu să vorbești despre cartea Simonei Poclid pentru că e ca și cum ai încerca să descrii păpușile rusești Matrioșka. O descoperi pe prima și-ți place, dar înăuntru se află alta și apoi alta și tot așa. Fiecare metaforă are în miezul ei o metaforă care se răsucește înspre alt înțeles și altă trăire, un soi de spirală precum infernul dantesc în care cobori spre alte și alte dimensiuni, curios să descoperi dacă Pescarul nimicului și-a atins Mecca, dacă nimicul a fost capturat.
Cred că cel mai ușor aș defini-o pe Simona citând-o:
„Cineva lăsase sus de tot o fereastră deschisă și Cerul înstelat părea să se împingă-n acoperiș, să curgă prin crăpătura aceea…”
„Pescarul nimicului” își închide filele deschizând o poartă cu o altă posibilă dimensiune a nimicului, dar mai ales cu promisiunea: „căci vin să-ți spun ceva ce nu știi despre mama” și cu o rugămintea: „să nu-l uiți pe Dumnezeul albastru care-și duce catargul în Cer.”
Am terminat de citit Pescarul. Pentru acum. Știu cu siguranță că această carte nu și-a terminat povestea. Voi reveni la ea pentru că, la fiecare întâlnire, îmi va dezvălui alte sensuri, alte unghiuri, alte lumini și alte nuanțe de albastru. Voi reveni pentru că mi se va face, cu siguranță, dor de Pescar…

6

Măiestrie simetrică

01 Thursday Aug 2019

Posted by sweet & salty in Bucăți de gând, Geografie subiectivă...

≈ 12 Comments

J’adore my phone! Viața, creația, culoarea sunt concentrate în fiecare miez de făptură. I-am făcut zeci de poze, ca să-l surprind în splendoarea proprie. Creația lui Dumnezeu atât de atent și migălos construită în detalii infime, asortată în nuanțe perfecte.
Și recunoscătoare că telefonul meu deștept îmi permite să fac niște poze, care ar fi putut fi realizate doar de profesioniști în trecut. E ușor să fii artist dacă ai un telefon. Culorile curg poezie. Un păianjen? O frumusețe. Viață. Finită. De la un capăt la altul al timpului. Ca omul. Dincolo de asta e soare. Ori ploaie. Ce-o fi în mintea lui?

De pe-aici

24 Friday May 2019

Posted by sweet & salty in Geografie subiectivă...

≈ 18 Comments

Tags

Anotimpurile, District Distillery, primăvara, Toronto

Scriu. Ascult Vivaldi și beau cafea. Anotimpurile. Și Zavida. E luna mai, iar primăvara s-a așezat cuminte în oraș. Își desface mugurii ca o negustoreasă pricepută ce-și pune marfa pe tarabe cu multă migală. Își cunoaște calitatea ireproșabilă.

E o primăvară creponată, cu soare zgârcit, iar lalelele din fața casei sunt îndrăgostite. Își deschid și închid petalele roșii după capriciile solare. Sunt mai expresive decât oamenii care-și plimbă cățeii pe stradă cu același zâmbet ștampilat pe față și același „How are you!” pe care-l iubesc. E ca în satele din România unde toți se salută. Ne salutăm și zâmbim așa, degeaba. Și e minunat. Ca lalelele mele ce aproape că vorbesc. Spun că e frig și închid gura bosumflate, ori dimpotrivă cască ochii și-și desfac fustele de mătase la căldură. Niciodată n-au durat atâta ca anul ăsta.

Azi e o boare de căldură zgârcită, crocantă și proaspătă. E înnorat. Mi-e bine. Îmi place Canada. M-am obișnuit cu ritmul ei lent, ardelenesc, cu ierni lungi care te alungă în fața șemineului. Cu primăveri și toamne, corn al abundenței de culoare. Tonuri și nuanțe diferite, dar aceeași bogăție. Îmi amintesc cum pe la începuturi am întâlnit o Lidia care, proaspăt emigrată și-ar fi jelit dorul de familia lăsată în România, dar n-o lăsa toamna canadiană: „Cum să plângi când copacii sunt atât de frumoși?” spunea.

Toronto. Un oraș, o lume întreagă.

 

District Distillery

 

E iarăși prima oară

07 Tuesday May 2019

Posted by sweet & salty in Amalgam, Bucăți de gând, Geografie subiectivă...

≈ 26 Comments

img_20190506_194311_5157549887766876008547.jpgVoi vedeți ce-i afară? Așa ceva! Serios! Nu-mi spuneți că primăvară, că alea alea. Când se împodobește o sală de nuntă lumea se minunează: Frumos! Când un designer șmecher aranjează o casă urmează un fluierat admirativ. Exagerez, că nu-și bagă nimeni două degete în gură să facă asta. 🙂
Eu am înnebunit un pic zilele astea și mi s-a pus pata rău pe pădure, pe parc, pe stradă, pe propria-mi grădină și mai ales pe telefonul care face mii de poze aproape singur. Am devenit lacomă. O să ziceți: primăvară. De acord. Deși „primăvară” e doar un cuvânt. Strâmt. O adunătură de litere, un substantiv abstract, fără o concretețe neapărată.

Afară e viață. E minune. E frumusețea însăși ce a decis să coboare pentru noi pe pământ s-o mai vedem încă o dată. Să ne sfințească verde cu minunea ei ca și cum ar fi prima dată. De fapt e prima dată, nu-i așa?
Îmi vine să-mi cer scuze oamenilor că vorbesc prea mult despre pădure, fără să fiu de la meteo ori de la National Geographic. Însă mă zăpăcește luna asta cu petalele-i albe și roz și galbene, cu melci și broaște și pomi înverziți. Îmi scot pălăria și mi-o arunc în fața florilor ce binecuvântează iarăși pământul. Iar pentru prima oară. Atunci când iubești o faci pentru prima oară. De fiecare dată.

Până la urmă totul este despre gramatică, de etimologie, de semnatică, iar „frumusețe”, „primăvară”, „viață”, „renaștere”, „iubire” e o singură noțiune, o singură stare, un singur parfum: un substantiv al absolutului absolut.

20190505_1554458462393473809533296.jpg
20190506_1530033453817721660916636.jpg
20190506_1537343005619897078491132.jpg

De Florii

21 Sunday Apr 2019

Posted by sweet & salty in Amalgam, Bucăți de gând, Geografie subiectivă...

≈ 16 Comments

img_20190421_092523_7369145625577868411527.jpg

Nu știu pe la alții cum e, dar pe aici sunt lucrări majore. De artă. Curățenie generală de primăvară, ploi. Svarowski prin copaci, pe crengi. Unii au pe toate degetele, alții mai discret, ici și colo. Ca-n viață. Fiecare după posibilități.
Au zugrăvit proaspăt, azi-noapte, grădina, pădurea, strada, orașul.
Ieri era bej cuminte, discret. În dimineața asta era să-mi scap cafeaua din mână. Cineva a intrat în grădină și mi-a făcut-o verde. Da’ verde! Nici nu pot intra până se usucă bine vopseaua.
Eu? Nu-s de la meteo, dar am o problemă de IQ. Uitucă. Prima prima prima-vera (celelalte nu-s, s-au dus). Prima floare, primul mugure ce plesnește, primii stropi de apă, agățați cu disperare de crengi. Râul Humber umflat. Căprioare pândindu-mă în timp ce le pândesc. O cioară, o veveriță, miros de ploaie, miros de viață, miros de Paște și de Florii și de dor de casă…

20190420_1856588625846050805841737.jpg
20190420_1837586320705511210775227.jpg
20190420_1836193829107157167132902.jpg
20190420_184233114686123414442329.jpg
20190420_1834239113070010100344002.jpg

Quote

Pasi de Em sava & Axel — Random stuff

22 Saturday Dec 2018

Posted by sweet & salty in Geografie subiectivă..., pași

≈ 2 Comments

Anca e unul din oamenii pe care-i prețuiesc la superlativ din tare multe motive, iar recenzia ei e un cadou cu iz de sărbătoare.

Pașii au ajuns și în California. Cu peripeții, cu declarat pachet pierdut la postă… dar au ajuns. S-au lăsat așteptați, așa cum se lasă așteptată toamna pe aceste meleaguri calde. Pentru ca au ajuns la mine când era încă toamnă, doar că nu am avut eu timp să scriu despre ei. Cu mâna pe inima […]

via Pasi de Em sava & Axel — Random stuff

Quote

Pași — Illusion’s Street

27 Tuesday Nov 2018

Posted by sweet & salty in Geografie subiectivă..., pași

≈ 3 Comments

Când primești părerea unei persoane cum e Diana, care e scriitor ea însăși, nu îți vine decât să o îmbrățișezi. Calitatea unei cărți e dată de calitatea cititorului, iar eu nu pot decât să mă înclin cu dragoste. Diana, mulțumesc mult!

 

Așteptam să calc pe urmele lăsate de pașii personajelor create de Em Sava și Axel încă de când am aflat de lansarea cărții… sau poate chiar mai devreme pentru că pe Sweet and Salty o urmăresc din timpuri imemorabile și știu că tot ce iese din mâna ei e deosebit. Pe Axel l-am descoperit acum, […]

via Pași — Illusion’s Street

Curcubeul meu

08 Thursday Nov 2018

Posted by sweet & salty in Bucăți de gând, Geografie subiectivă..., Travel

≈ 12 Comments

Nu știu de ce asociez cascadei Niagara noțiunea de curcubeu. Sigur că m-o fi tulburat și înainte, de multe ori, coada lui mirobolant colorată, dar azi, adultul din mine asociază cele două imagini.
Poate la Niagara a fost primul curcubeu dublu care mi-a întins mâinile ori poate imaginea aceea m-a copleșit mai tare și am simțit pe pielea și inima mea, nuanțele de cer înviind din apă, stingând focul vreunei etape și uscându-mi ud lacrimile. Nu știu.

20101027091540_niagara-falls-double-rainbow

Cumva în curcubeu nu văd doar mesajul iertării, ci focul și apa, pământul și lemnul și piatra și aripi de suflete care se scaldă de păcatul de-a nu se fi bucurat de viață. Poate că Niagara m-a botezat și spovedit și binecuvântat cu aburi divini pe care, nu știu de ce, de fiecare dată îi simt sărbătoare. Acolo, în punctul acela de pământ, lângă o potcoavă de apă, unde sunt ori explodați magnolii, ori alte flori se îmbulzesc spre cer, ori e o toamnă princiară sau chiar și iarna construind coloane de cristal, acolo toate păcatele mi se dizolvă și se evaporă de sus în jos, ori de jos în sus. Niciodată n-am dat prea multă atenție unde se duc păcatele când se duc. Știu că eu rămân ca o coadă împletită în multe nuanțe de zâmbet și aripile-mi sunt brusc curate.

Iguazu+Falls+with+Rainbow
805

Am văzut și alte curcubeie, la alte cascade. În Brazilia m-a apucat plânsul înconjurată de cascade, aranjate ca și cum toți îngerii ar cânta la harfe în același timp pe aburi-diamant. Am plâns în mijloc de lume turtită de uimire, dar nimeni n-a văzut că produc și eu puțină apă, pentru că Iguacu Falls te transformă într-un ochi curcubeu. Ești curcubeul tău. Dar tot Niagara…

45146929_3215860251959344_8663016016046981120_n
45010802_569089773548635_8091124159758729216_n

La Montmorency Falls în Quebec am fost ultima oară. Altă minune și alt curcubeu și alt soare ghiduș ce se joacă ping pong cu bule de aer minuscule pe care le pictează color 3D.
Dar tot Niagara…
Acolo locuiește curcubeul meu personal. Care mă așteaptă în fiecare anotimp, în fiecare zi, în fiecare secundă.
Merg de multe ori și-mi răstorn neliniștile și-apoi rămân ca o coadă împletită în multe nuanțe de zâmbet și aripile-mi sunt brusc curate.

Double-Rainbow-Niagara-Falls

Curcubeul meu zâmbind iernii.

Avertisment

13 Saturday Oct 2018

Posted by sweet & salty in Amalgam, Bucăți de gând, File de jurnal, Geografie subiectivă..., Imagini...

≈ 10 Comments

20181009_181434_resize

Într-o lume alb-negru, ce se grăbește încet și numai după ce-și bea cafeaua fierbinte de dimineață, s-a pornit pe străzi doamna culorilor ruginite.
Știu, știu, știu! Mi se va spune: ce-ai soro cu toamna? Nu te lovește niciun anotimp așa zdravăn precum zăpăcita asta nehotărâtă și capricioasă. Ba e cald, ba e frig, ba e frunzoasă de bal, ba obscenă ținându-și într-o frunză… pardonul.

20181010_170958_resize

Răvășitoare. Profitând nebună de ultimele răsuflări de tinerețe. Cu forme coapte, aromate. Culori discrete ori stridențe, depinde de mood, nu-i așa? Cu păr pe moațe, ori zulufi ce se pierd creponați și pufoși în nori, dacă nu se răzgândește într-o răpăială nervoasă, ori romantică de ploi reci, ca să te cuibărești îmbrățișare.
Cu strofe duse de rândunici mici ce zboară-n stoluri simetrice. Ori cu soare tâmp ce e setat pe august de octombrie.

20181010_170323_resize

Perfectă. Cu forme rotunde. Colorată și pasională. Iubibilă prin nuci verzi și gutui parfumate galben. Năpustindu-se primăvăratic-nebună pe câte-o stradă, unde i se năzare ei că ar fi cam sepia. Vopsește fără discernământ tot ce prinde. Întomnează cald-roșiatic frunze, mașini, case, oameni, pisici și câini.

Azi pe strada mea s-a dat cod: lasă-mi toamnă pomii verzi!

 

3_resize
2_resize
← Older posts
Newer posts →

Categories

  • A fi scriitor (82)
  • Amalgam (184)
  • Ana (50)
  • Întâmplate sau nu… (47)
  • Bucăți de gând (117)
  • Catchy (16)
  • Concurs (19)
  • De prin viață… (20)
  • Din bucătăria mea (20)
  • File de jurnal (171)
  • Fluturi și alte frunze… (44)
  • Geografie subiectivă… (99)
  • Imagini… (41)
  • Lume color (11)
  • Observatorul (3)
  • pași (34)
  • Promisiuni (4)
  • Recenzii (4)
  • Recenzii și impresii (5)
  • Sava-rine (22)
  • Travel (37)
  • UZP (2)

Arhive

Recent Posts

  • Promisiuni – fragment
  • Promisiunile la Bruxelles
  • Călătorind zile și nopți
  • Român în țara frunzei de arțar
  • Ana – recenzie Cristina Pop – Belgia

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 1,234 other subscribers

Authors

Em Sava

Em Sava

Categories

  • A fi scriitor
  • Amalgam
  • Ana
  • Întâmplate sau nu…
  • Bucăți de gând
  • Catchy
  • Concurs
  • De prin viață…
  • Din bucătăria mea
  • File de jurnal
  • Fluturi și alte frunze…
  • Geografie subiectivă…
  • Imagini…
  • Lume color
  • Observatorul
  • pași
  • Promisiuni
  • Recenzii
  • Recenzii și impresii
  • Sava-rine
  • Travel
  • UZP

Jurnal

  • A fi scriitor
  • Amalgam
  • Ana
  • Întâmplate sau nu…
  • Bucăți de gând
  • Catchy
  • Concurs
  • De prin viață…
  • Din bucătăria mea
  • File de jurnal
  • Fluturi și alte frunze…
  • Geografie subiectivă…
  • Imagini…
  • Lume color
  • Observatorul
  • pași
  • Promisiuni
  • Recenzii
  • Recenzii și impresii
  • Sava-rine
  • Travel
  • UZP

Blog at WordPress.com.

  • Follow Following
    • Sweet & Salty
    • Join 1,234 other followers
    • Already have a WordPress.com account? Log in now.
    • Sweet & Salty
    • Customize
    • Follow Following
    • Sign up
    • Log in
    • Report this content
    • View site in Reader
    • Manage subscriptions
    • Collapse this bar
 

Loading Comments...