Unele povești încep cu sfârșitul și nu se mai termină, pentru că, ajungând la început sunt extrem de derutate. Să spunem totuși că a fost odată ca niciodată un copac și o bancă pe o margine de lac.
Banca, singuratică, cum sunt toate băncile și total nonconformistă, a decis să facă un pui de bancă. Carieristă de fel și iubitoare de libertate, n-a vrut să se lege la cap fără s-o doară, așa că a tratat cu un copac bine dotat din imediata apropiere pentru o inseminare artificială. Ambii îndeplinind condițiile prevăzute în atmosferă și inseminarea producându-se în condiții de toamnă, au obținut un rezultat remarcabil: o mulțime de pui robuști, maronii, care firește că au încurcat planurile și orarul proaspetei mame.
Copacul, ca toți copacii, și-a adunat crengile și s-a dus la ale lui. Semnase de altfel cu banca un contract clar, care-l degreva de orice responsabilitate. Avea alte aspirații, oricum, deși, între noi fie vorba, nu-i displăcea banca asta, cu care se obișnuise din copilărie. A văzut el în treacăt puii, mulți și maronii, cu aceeași complexitate a pielii ca mama lor. A simțit o boare de instinct patern, dar și-a scuturat mândru coroana. Nu-și putea permite să fie sentimental, să fie slab. Era până la urmă copac. Adică definiția evoluției, a zborului spre înalt.
Ca orice copac înalt și bine dotat, inteligent și autodidact, era vânat de tufe înflorite, de bănci zdravene, solide.
Chiar și o cioară începuse să scrijelească niște versuri pe o creangă, iar un scaiete îl sâcâia cu insistența. În fiecare zi la șapte fără cinci îl invita la o cafea. Adică ar fi avut, la o adică, de unde să-și aleagă o pereche.
S-a tot frunzit și răsfrunzit și într-o zi s-a hotărât și a ouat un… felinar. Că frunze, crengi și rămurele e simplu, poate orice lemn.
Dacă îl iei la întrebări, nu ar prea spune în ce fel. Tehnologia îl cam face să roșească. L-am prins cu șapte frunze rușinate ca niște maci.
Dar să ne bucurăm de creație, fără a căuta nod în papură creatorului. Ei, pescărușii cam bârfesc că ar mai bea copacul. Că uneori s-ar crede fluture și-ar cam zbura din floare-n floare.
Oricum, dovezi n-avem. Avem în schimb un felinar albastru, ce luminează noaptea gândurile tuturor. Și frunzele-s mai înțelepte, și banca e mai caldă și lucioasă, iar florile par luminițe colorate.
Câte o imagine îți umple sufletul ca pe-o găleată cu apă de izvor. Și dai pe dinafară de fericire. Ai întâlnit frumusețea. Ochiul tău face plecăciune adâncă minunii, pentru că nevoia ta de frumos se întâlnește cu frumosul, iar ecuația e perfectă. Fără rest și virgulă. Te afli în creierii munților, la aproape 3000 de metri altitudine. Nu ești doar cu capul în nori, ci cu întreg corpul. Realizezi că ești sănătos și plin, iar în fața ta se derulează simplu și miraculos viața. Te înclini în fața divinității, pe care o simți cu tot sufletul. Sunt porțile larg deschise. Nu îndrăznești să o numești, dar mulțumești, așezând bucuria ta acolo, lângă cetina de brad curată…
