• About

Sweet & Salty

Sweet & Salty

Category Archives: Întâmplate sau nu…

Toți oamenii pleacă

22 Friday Nov 2019

Posted by sweet & salty in Întâmplate sau nu...

≈ 16 Comments

78554314_2364501837197184_5460861182388731904_o

Bunica s-a stins cuminte. O lumânare parfumată a fost bunica. S-a făcut tot mai mică. Și într-o zi a dispărut deodată cu râsul ei. Nici nu știu cine a plecat primul. Râsul ori bunica. Oricum, ea era extrem de ocupată să aibă grijă de noi toți și să croșeteze. Și să nu deranjeze.

Își dorea să plece și ne spunea des asta. De ani buni își tot făcea bagajele și ne spunea ce să punem cu ea în mormânt. Ca o fetiță care pleacă în tabără.
Dar ea avea o relație specială cu Dumnezeu. Nu știu de credința, ori dorul de bunicu, ori o convingere mai presus de mintea umană că există viață după, a făcut-o să plece împăcată cu ea, cu cerul și pământul, chiar și cu noi. Ea știa clar unde se duce.

Tata agonizează. Luptă cu tot ce are și tot ce poate și fiecare zi din ultimele multe luni e ultima lui zi pe pământ. Se zbate ca un pește viguros pe un uscat prea uscat și îi trage frecvent câte un șut în fund doamnei cu coasa ce rânjește.
Se supără tata și luptă, apoi ne pupă mâinile și ne spune că ne iubește. Tata nu are siguranța aceea pe care o avea bunica. Nu știe ce e dincolo și nu vrea să plece dincolo. Gospodăria și casa lui sunt aici, pe pământ unde vrea să ne vadă și trebuie să ne vadă. Destul că am plecat eu peste ocean. Unde să se mai ducă și el?

Toți oamenii pleacă. 

Fir-ar ea de sumă exactă!

22 Thursday Aug 2019

Posted by sweet & salty in Întâmplate sau nu...

≈ 38 Comments

Am ințeles că-s cam ciudată. Dacă mama zice…
Am făcut o comandă de cărți. Expedierea fiind încurcată de sărbătorile cu liber, cărțile au ajuns în absența mea. Am lăsat mamei în camera mea suma exactă spunându-i că o să vină, bla-bla-bla. Zis și făcut. Așa cum am prevăzut curierul a ajuns în absența mea. Am vorbit cu mama să iasă, cu ei să le confirm. Toate bune și frumoase până la plată. Eu lăsasem suma exactă. Cumpărasem cinci cărți și suma era terminată în șaizeci și doi. Omul a fost ofensat că i s-a dat suma exactă spunând că el e poștaș și nu umblă cu mărunțiș. I-a vorbit pe un ton nu tocmai politicos mamei. Am auzit prin telefon vocea lui ofensată și un „doooooomnă!”. Eu m-am indignat că mama e mama. Că mi s-a părut nedrept.
Culmea este că, după ce a plecat individul, mama m-a certat. PE MINE. Că adică cum las eu suma exactă, că în România nu se plătește așa, că se rotunjește suma la-la-la. What??? Da.
Deci, dacă ai o factură cu o sumă, trebuie să o rotunjești. În sus, firește. Nu pricep rolul banilor mărunți pe care, i-am luat de peste tot împreună cu bonul, fără să mă uit la ei și fără să știu că nu-mi aparțin. Dohhh!
Habar nu aveam că mărunțișul e… facultativ. În sus.
Rar umblu cu cash în Canada, unde se plătesc facturile după citire, nu interpretare. Sigur că sunt locuri unde dai ciubuc, în cazurile în care sunt implicate servicii, dar dacă iei pâine și lapte… No! Ce eram eu confuză cu cifrele înainte, ce ghiveci am în cap că nu pricep banii vechi…
Românul e născut poet, până și cifrele sunt interpretabile, metaforice.
Fir-ar ea de sumă exactă!

Abra-cadabra

29 Monday Apr 2019

Posted by sweet & salty in Întâmplate sau nu..., Din bucătăria mea, File de jurnal

≈ 34 Comments

 

2

Nu sunt o abonată la coada cratiței și sunt zile întregi când trec prin bucătărie fugitiv, asigurându-mă doar să încropesc masa care urmează. Calculez totul eficient, astfel încât petrec cât mai puțin timp pe acolo. Și îmi iese. Iar dacă nu ar fi ai mei, pentru mine m-aș obosi să gătesc un ou fiert, un iaurt și o găleată de înghețată de ciocolată sau zmeură, ca să balansez valorile. În timpul anului gătesc normal, o bucătărie amestecată, adică alternez meniurilor românești și rețete de aiurea. Au fost totuși în viața mea cinci ani (cât am avut cafeneaua) când am prăjiturit și cozonăcit pentru cinci vieți și două sute trezeci și nouă virgulă cinci gospodine. Și eram atât de pătrunsă de jobul meu sacru și mai ales dulce, încât atunci când, într-o seară, înainte de Crăciun, am alunecat pe scară, în fracțiunea fracțiunii de secundă, am procedat ca un mare pianist ori un chirurg de seamă. Mi-am ferit mâinile în cădere și am dat eroic și demn: bam! bam! bam! cu fundul de treisprezece trepte, una câte una. Cu mâinile în sus, pentru că în secunda aia fatidică m-am gândit la comenzile care mă așteptau la magazin. Astfel am avut fundul albastru ca maimuța și n-am putut să șed pe scaun o bună bucată de vreme, dar lista de cozonaci și prăjituri/fursecuri de sărbători a ieșit cu mâna la chipiu și comunitatea românească de Kitchener a avut bunătățile aferente de sărbători.

În fine, trecând de perioada glorioasă a anilor respectivi, avântul cuptorului mi s-a dezumflat și, deși gătesc în continuare foarte bine (cunoscătorii știu că nu mă laud), o fac cu moderație. În plus, dacă încerc să scriu în timp ce gătesc, mintea mi se șterge cu buretele și reușesc performanțe de ciorbe prăjite. Sunt prea multe lucruri de văzut și de făcut și de scris și de citit pentru a sacrifica asta în favoarea unei banale oale de ciorbă sau a unei prozaice cozi de aspirator.

Însă, timp de câteva zile pe an, înainte de sărbători, bucătăria mea frumoasă devine locul preferat pe planetă. Mă transform într-o Powerpuff girl care face magie cu ingrediente, culori și gusturi și iubesc cu pasiune acele momente care mă pun jos. Sunt ca un maratonist care a câștigat medalia de aur. Epuizată, dar premiantă. E un soi de experiență fantastică, în care puterea mea funcționează și bateriile îmi sunt încărcate 100%. Bucătăria devine laborator de vrăjitoare și ziua sau zilele de pregătire fac parte din ritualul sărbătorilor. Cred că aici dictează și gena și genetica, plus cei șapte ani de acasă, (la noi în familie se gătește bine și am crescut cu niște tradiții foarte frumoase pe care, deși sunt de o veșnicie în țara asta, le simt la fel de tricolor). Scurtând povestea, pe lângă multe bunătăți, acum de Paști am vrut să fac o surpriză, că la noi așa e. Eu meșteresc poțiuni magice pe care le pitesc în frigider și în cămară și nimeni nu știe și nu gustă din ele decât la prânz, la masă, când, printr-o abracadabra le scot din pălărie. Printre bunătățile tradiționale și oarecum previzibile, de data asta mă hotărâsem să fac macaroons. Pastelate și frumoase, acu trebuiau doar să-mi și iasă, că auzisem că e complicat. Am cumpărat ingredientele și am măsurat tot ce era necesar, adică 90 de grame de făină de migdale, 150 de grame de zahăr pudră și cacao. Toate acestea se cern. Esențial să nu fie cocoloașe! Apoi se amestecă bine între ele. În mixer se pun două albușuri care se bat perfect cu un pic de sare și apoi cu două linguri de zahăr pudră. Când e tare spuma se adaugă fin, cu o spatulă, ingredientele uscate. Fin! Da? Rezultă un aluat ușor lucios care se pune cu șprițul în movilițe rotunde și egale. Mi-au ieșit două tăvi mari. Important! Tăvile se lasă o oră sau și mai mult până se usucă bulinuțele de aluat. Când le atingi cu degetul să nu se ia compoziția. Se pun la cuptorul preîncălzit unde se lasă maximum cincisprezece minute. Trebuie să facă picior ca și ciupercuțele. Se scot și se lasă câteva minute și apoi se lipesc. Am făcut mai multe tipuri. Unele maro închis, adică am pus mai multă cacao, și le-am lipit cu Nutella. Altele bejulii, cu puțină cacao, unele roz și altele albastre. Să fie pastelate. La cele roz am făcut o minunăție de cremă pe care o să o mai folosesc și la alte prăjituri. Am decongelat zmeură și am frecat cu unt și zahăr pudră. Ochiometric. Iar cele albastre la fel, doar că în loc de zmeură am pus afine. Succesul a fost apreciat cu gura plină. E bine să fie făcute cu minim douăzeci și patru de ore înainte să fie servite.

Și v-am spus poveste-așa…

Bej de aprilie cu parfum de mere

09 Tuesday Apr 2019

Posted by sweet & salty in Amalgam, Întâmplate sau nu..., Din bucătăria mea

≈ 18 Comments

57052923_2192998544347515_6994274011546910720_n
56770399_2192998577680845_7385087117468106752_n
56702376_2192998781014158_6501025905551343616_n

În sinea lui fiecare oraș e frumos și urât, pentru că e locuit de oameni frumoși și urâți, de oameni fericiți sau nefericiți. Depinde cum și de unde te uiți la el. Orașul meu e frumos. Nu contează pe ce planetă-și întinde aripile.
Primăvara e pe-aici pe undeva, împrăștiată pe la colțuri de stradă. Copacii și-au scos carnea pe tarabe și-și vindecă rănile în bejuri blajine. Mate sau platinate, aburite în rouă sau doar în cântec de pasăre, închise sau deschise, aricioase sau mătăsoase. Bej.
Râul e bej în valuri și pietre și crengi pescuinde, lacul e bej-ud oglindă, plecată-n adâncuri. Penele rațelor sunt bej-puf și ele. Doar rățoii măcăne obraznic cu gât verde metalizat, făcându-te să-ntorci spre ei ochii sufletului. Mac! Mac!

Pădurea urzește pânze cu ochi mari în care nuielușe se împletesc, se încâlcesc, în bejuri se zăpăcesc, ascunzând în spate pe muma pădurii ce face boscoane noaptea, iar ziua se-așază cuminte și grasă în mâță sălbatică și ascultă ce vede, ce trece.
Doar mestecenii sunt revoltați. Nu vor să fie exploatați și nici bejulizați. Se ridică imperbi, impudici, albi și nerușinați.  Pielea lor albă țâșnește neted-obraznică spre cer.
A venit discret primăvara. Neregulamentar a venit. E în poziție de start. Nesigură pe ea. Încă. Rușinoasă și cuminte. Deocamdată fredonează încet, foarte încet un do-re-mi blajin. Tot bej. Sărbătoarea pământului.
Am pus pe pereți poze cu primăvara mea, dar mi-a fost criticată că nu-i colorată. „A mea-i mai frumoasă și mai luminoasă, are flori, verdeață, fluturi și dulceață…”
N-am răspuns. Am tăcut. M-am supărat. Și-apoi mere-am curățat. Și am făcut o prăjitură cumsecade cu mere. Am așternut în tavă foi multe, peste care am adăugat merele răzuite și-o ploaie de scorțișoară, ceva lămâie să fie acrișoară. Puțin griș, puțină făină, de-ai mânca o săptămână.
N-am stors merele. Le-am lăsat așa zemoase, libere în parfumul lor ud, destrăbălându-se dulci și focoase. Le-am învelit apoi grijulie – călduț să le fie. Am pus alte foi, moi. Apoi cu un cuțit, firește foarte ascuțit, le-am tăiat pătrățele frumușele, să stai cu gândul la ele. Au crescut ca-ntr-o poveste, ca foile de carte, bej ca pădurea, ca lacul, ca râul, ca pânza de păianjen a mumei pădurii ce face boscoane noaptea, iar ziua se ascunde-ntro pisică pufoasă și grasă.

Și-aș fi încălecat pe-o șa, să stau cu prăjitura la cafea, mulțumită cu primăvara mea, dacă nu ieșea soarele grijuliu și nu-mi transforma tot bejul în mult auriu. Excepție mesteacănul. El e argintiu.

56666821_2192998654347504_1948495120231825408_n
20190409_1750274559468814893607957.jpg
56402048_2191797691134267_3149906822790381568_n

 

Ea

05 Tuesday Feb 2019

Posted by sweet & salty in Întâmplate sau nu..., Sava-rine

≈ 27 Comments

Tags

accesoriu, BBQ, cadou, fundă roșie, libertate, mașină, oale, prima dragoste, ziua mea

16806949_1795716970693565_7047715602942853599_n

Astăzi pleacă. Nu mi-a fost cea mai simpatică, dar no’ te atașezi și ai așa un sentiment când se duce… A fost a mea, apoi a devenit a lui…
Cea mai dragă mi-a fost Negruța. A fost prelungirea mea, libertatea mea. Și, fiind prima mea mașină, nu a noastră, am avut o relație specială, un soi de prima dragoste nu se uită niciodată. Mi-a devenit accesoriu, așa, ca cerceii, geanta etc.

Am încercat să-i dau și ei nume, dar nu s-a lipit niciunul, deși a venit cu o poveste specială.
Deci…
A fost odată ca niciodată, pe vremea când trăiam fericită cu Negruța mea, pe care o iubeam pe gen: I love you forever and always.
În paranteză vă spun că eu sunt genială ori tută. Adică ori mă pricep foarte bine la ceva, ori absolut deloc la altceva. Mașinile intră în categoria „altceva”. Negruța mea era a mea. Nu conta faptul că o cumpărasem second hand, că avea și ea o vârstă. Nu-mi păsa. Mergea, avea aer condiționat, era drăguțică și ascultătoare.

Mașina, din punctul meu de vedere trebuie să fie rezonabilă ca mărime, nu ditamai tancu să-mi trebuiască parcare specială, dar nici mică, să-mi fie frică să nu mă calce ălea mari. Să fie frumușică la aspect și nu în ultimul rând să aibă culoare frumoasă. Marca? Nu-mi pasă.

Adică, să fii șofer bun, și eu sunt, nu are legătură cu marca. Că și o găină pricepe cele trei, patru manevre. Însă important e să o simți ca mărime (să nu iei cu tine ușa de la garaj când intri), ca aderență a roților și să ai instinct bun în trafic.
În România, anul ăsta, am condus una mare de-mi venea să pun mâinile la ochi când veneau mașini din sens opus, aveam senzația că n-am loc pe drum. Dar, după patru luni de Ro, am învățat și să „cânt” la claxon, iar acum și-n India aș putea șofa, nu că Toronto ar fi ceai de mușețel, mai ales pe 401.

În fine, în anul cu pricina împlineam o cifră rotundă. Era o zi frumoasă de mai, de-aia pastelată, cu floricele și păsărele și cer bleu la la la.
Soțul din dotare m-a scos pe deck, că avea cică o surpriză pentru mine. Când am văzut-o: un BBQ mare, argintiu în care străluceau vesel razele soarelui, făcând contrast cu tufa de liliac înflorit, am ascuns cu greu intenția de a-i sparge capul, sub un zâmbetul forțat fericit. Obiectul cu pricina, după ce că era ce era, mai avea și o fundă mare și roșie ce se uita strâmb și ironic la mine. Nu că n-aș fi apreciat simțul lui practic care unea, doi într-unu, nevoia noastră de un BBQ nou cu ziua mea. Nu că aș fi avut eu cine știe ce pretenții, că dacă-mi spui două vorbe din alea din suflet, să simt eu că-s doar pentru mine, sunt leșinată.
Însă îl avertizasem cu majuscule îngroșate pe la începuturile noastre că NU OALE CADOOO! Never!!!! Și BBQ-ul, intra lejer în categoria lor. Am mulțumit eu cam verde la față. Ce puteam să fac? Că nu voiam să-l supăr, iar BBQ-ul cu pricina, trebuie să recunosc, era destul animal, ca să zic așa.
Dar no’, am mai întâlnit la un punct un nenea care făcea mobilă de bucătărie și, când l-am întrebat cu ce se ocupă, a zis că face femeile fericite. Adică… interpretări. Cifra șase e nouă din partea cealaltă. 🙂

Ce era să fac? Am primit cadoul, încercând să-mi ascund cât pot dezamăgirea și am dat să intru-n casă. Însă el, foarte entuziasmat insista să mă apropii, să-l deschid, să-l admir. Ce puteam eu să văd la un braț de fiare??? Nici nu aspira în locul meu, nici nu cânta la fluier. Am desfăcut funda obraznică și roșie și… să-mi dea lacrimile, nu alta. Ca și cum BBQ-un nu fusese suficient de sugestiv, sub capac se lăfăia cutia unui filtru de cafea special, ceva ce tot bâzâiam eu de o vreme că îmi trebuie. Ok, frate!!! Dar azi? De ziua mea? Și tot cu o antipatică fundă roșie. Mi-am strâns buzele cât am putut, că ziua mea era pilaf. Am intrat în casă cu filtrul în brațe și „Hai să bem o cafea!”, zice el. Însă în bolul de sticlă înconjurat de inox se lăfăiau cheile ei.
Chiar dacă nu-mi trebuia altă mașină, pentru că o aveam pe Negruța mea, căreia îi eram credincioasă până… vorba aia, mi-a plăcut la nebunie tot crescedo-ul. Cum m-a fiert la foc mic, folosindu-se de legea nescrisă a oalelor. Cum a ales drept cutie la chei ditamai BBQ-ul. Adică gestul contează. Nota zece cu fundiță.

Ne-am dus la reprezentanță, pentru că trebuia să renunț la Negruța în ziua respectivă, că-mi expira asigurarea pe ea (firește că habar n-aveam) și acolo am cunoscut-o pe ea: Honda Civic argintie. Elegantă, finuță, cu niște forme delicate. La o atingere de accelerație a țâșnit ca o pisică sălbatică. M-am obișnuit repede cu ea, cânta nu mergea pe stradă. Apoi, după o perioadă, nu mai știu de ce, a trebuit să o iau pe Negruța și am avut senzația că merg cu tractorul. Exagerez, însă era foarte mare diferența.

Azi pleacă și, deși nu a fost povestea de dragoste între noi ca cea pe care am avut-o cu Negruța, a fost martoră la multe. M-a ferit de vânt și ploaie, mi-a dat frig ori cald și m-a dus fix unde am vrut. Dacă ar putea vorbi…

Eu mă atașez foarte tare de oameni, de aceea poate că mă apropii mult mai greu de ei. Nu știu să-i pierd. Când pierzi pe cineva mori și tu un pic.
Mă atașez și de obiecte. Cu ele ne personalizăm viața și casa. O facem acasă. Alegerile noastre ne definesc. Dar obiectele sunt doar obiecte, vin se duc, lasă loc altora. Oamenii nu pot fi înlocuiți

* am preferat să folosesc BBQ, așa cum se spune aici decât – grătar cu gaz sau cărbuni de grădină, cum ar fi corect românește.

Zi de vară până-n seară

24 Thursday Jan 2019

Posted by sweet & salty in Întâmplate sau nu..., File de jurnal

≈ 29 Comments

black-thistles-4-erin-boyle-gardenista

Azi e joi și vreau să scriu despre luni. N-o să uit ziua de luni prea curând. Nu c-a fost luni, dar câte-o zi e zăludă așa, degeaba. Parcă ajunge accidental în calendar. Ar fi fost iremediabil proastă, infernală de-a dreptul, dacă n-aș fi primit o veste bună care mi-a umplut bateriile și pornit motorașul la viteză maximă. Ziua de luni a fost de fapt o zi foarte bună, deși a fost una din cele mai proaste zile pe care le-am trăit vreodată.
A început de dimineață că cine se scoală de dimineață… prinde rush hour. În general cam așa m-am mișcat: un pas înainte și trei înapoi toată ziua, până când a venit vestea de care ziceam. Brusc planetele au părut să se alinieze, soarele să strălucească normal, nu ca un nebun cum o făcuse până atunci, lumea a redevenit simpatică, mașina mea cooperantă, aglomerația prilej de ascultat știri și muzică. Adică s-a reinstalat așa-zisa normalitate. Cel puțin așa părea. Însă, când o zi e hotărâtă să te pună cu botul pe labe, o face. Ceasul rău, pisica 13 intră în acțiune.

Eram la Gym, la YMCA, la una din cele mai frumoase locații pe care le-am văzut. Au tot ce-ți poți dori, mai multe săli cu aparate de gimnastică, mai multe studiouri unde se petrec concomitent clase, bazin mare de înot, jacuzzi, saună etc. Foarte mare, modern și frumos. Long story short, la minunăția asta de sală cineva mi-a spart lacătul de la dulap și mi-a furat telefonul și portmoneul. Cum în tot răul este și un bine, mi-a lăsat cheile de la mașină. Ar fi fost interesant să rămân și fără mașină. Sau și mai interesant și fără haine (eram la saună) ca Nică al lui Creangă.

A doua paranteză e că aici nu se prea fură. Adică de multe ori lumea își trântește lucrurile în dulap și închide ușița fără nici un stres, iar, când tu vrei să găsești dulap liber, dai peste ele. Închizi ușa și cauți altul. Lumea e mult mai neglijentă cu lucrurile. Își lasă chiar și mașinile deschise. Am pățit că m-am urcat într-o mașină asemănătoare cu a mea și, doar când am vrut să bag cheile în contact, am văzut că atârnau niște chestii ciudate rău la oglindă și m-am uitat cu atenție în jur și nu. Nu era deloc a mea. Am ieșit iute-iute. Nu era nici măcar aceeași marcă, să pot avea scuza că sunt identice. Semăna culoarea, era cam aceeași mărime și aproximativ parcată unde îmi aminteam eu că o lăsasem pe a mea. Și da, vorbeam la telefon.

În fine. După ce am trecut eu de șocul inițial, că nu-mi amintesc să mi se fi furat ceva vreodată, am realizat că am rămas fără telefon. Nasol-nașpa-horror! Că fără „deșteptul” meu, am rămas și fără juma’ de creier. Am realizat că nu știu nici un număr de telefon, cu o singură excepție: al meu. În fine, lucrurile s-au rezolvat în mare parte. Nu o mai lungesc cu detaliile despre ce a urmat. Că poliție, telefoane multe, drumuri să refac ce era urgent, respectiv permisul de conducere și cel de sănătate, să anulez cardurile. Sigur că am pierdut o tonă de poze și aveam motiv de bocit că era un telefon bun. Din fericire nu a putut să intre în el pentru că avea un sistem de autodistrugere care se declanșa când era furat.

Episodul doi.
Marți m-am dus din nou la sală, deși inițial am zis că nu mai calc acolo în vecii, vecilor, dar n-am vrut să dau și mai multă putere răului. Renunțând la rutina mea însemna să fiu și mai păgubită decât am fost inițial. Frica trebuie luată de coarne și învinsă. Surpriză! Discutând cu alte persoane, am aflat că era „epidemie” de spargeri de genul acesta, că se bănuiește o bandă organizată în spate, că poliția supraveghează.

Peste o lună aveam să aflu că două românce se ocupaseră de „curățarea” dulapurilor.

Asta se întâmpla în vara lui 2017, am schimbat sala de GYM de atunci. Siguranța și liniștea pe care le avusesem până atunci nu le mai am.
Răul lasă amprente, dar cred și sper să fie bumerang pentru cei care-l produc. O fi? Ce ziceți? O fi ca în basme că binele învinge răul și adevărul iese întodeauna la suprafață?

Moșu’

07 Friday Dec 2018

Posted by sweet & salty in Amalgam, Întâmplate sau nu..., Sava-rine

≈ 24 Comments

download

Diseară vine Moșuuu’! Inflație de moși pe fb, pe messenger și Whatsapp. Oriunde întorci privirea iese câte-un moș, ori câte-o cizmuliță la iveală. Moșuliada secolului. HO! HO! HO! Iubim momentul și ni se strânge inimioara sub formă de emoție și dor copilăresc. Că-n preajma lui toți suntem copii. E 5 decembrie și iarna hornăie nărăvașă pe străzi.
Ne plângem că vaaaiii! cât de comerciale și de șopinguite au devenit sărbătorile! Că nimeni nu le mai știe semnificația. Că pierdem esența lor în rotunjimea globurilor colorate, a meselor mult prea îndestulate și nebunia cadourilor. Dar toți avem un zâmbet larg zugrăvit pe față și fulgii se izbesc de obraji grăbiți și curioși. Decembrie. Și-abia așteptăm.

Vine noaptea. Vine și dimineața. Îți sare somnul în bule de săpun colorat și tragi cu ochiul spre hol, unde ți-ai lăsat strategic cizmele Uggs, că-s ca doi ursuleți cu blăniță albă, imposibil de ignorat. Dar nu vezi nimic. Sunt exact unde le-ai lăsat tu.
Nimic?! Măi, să fie! Te gândești că n-ai fost cuminte. Ori ai fost atât de cuminte că l-ai plictisit până și pe moș și-a uitat de tine. Că putea și el să pună acolo măcar o boticuță. Una mică. Un simbol. O crenguță din grădină, legată cu o ață. Așa de-un zâmbet. De-un hă! hă! la anul voi fi mai cuminte. Dar nu! Nimic. Și atunci nu mai gândești lozincard că sărbătorile sunt prilej de bani aruncați pe cadouri și haleală. Nope! Te gândești că pe tine nu te iubește nimeni și ți se strânge stomacul. Că ești singurul om de pe planetă pe care moșu’ îl evită. Fir-ar el de moș discriminant. Și te superi. Putea și el așa, simbolic, o bomboană. Una ieftină dacă n-a avut bani, da’ gestu’ contează. Însă nimic, fir-ar el să fie! Nu-i pasă de tine. Te prefaci că nu-ți pasă nici ție. Asta e! Dar nu! Sigur te așteaptă un cadou virtual, un ceva special făcut pentru tine. Îți deschizi plină de speranță computerul. Te așteaptă zeci de e-mailuri, comentarii pe fb, comentarii pe blog. O armată de moși înșiruiți pe culori și categorii de mesaje cu tot felul de urări. Te scarpini în cap cu o jumătate de zâmbet că uite, e lume care nu te cunoaște, dar s-a gândit și la tine o secundă. Dar moșu… MOȘU! Nimic. Nimic? Te întristezi, dar te prefaci că ești ok. El se pregătește de plecare, te pupă și exclamă mirat și bucuros: „Aaa! A trecut moșu’!” și își mută de pe pantofi punga cu nimicuri pe care i-ai pregătit-o. Se grăbește tare că s-a trezit târziu. Te salută ca de obicei, se închide ușa, iar casa rămâne gri și liniștită. Îți curg trei lacrimi și te înfurii pe tine: „Termină! Nu ești copil!” Apoi tot tu îți răspunzi plângând: „Ba da! Ba da! Sunt copil chiar dacă am față și corp de adult.” Te doare, deși știi că e un nimic. Știi că sunt nimicuri. Doar că pentru tine nu sunt. În piesele de lego care construiesc viața ta, magia și surpriza au fost mereu acolo.

Inima ți se ascute în dor și durere pentru că Moșu’ ăsta, în loc să-ți dăruiască ceva, îți ia. Îți ia bucuria cu care ai trăit până acum, când în ușă, pe hol era cadoul acela împachetat în celofan. De fiecare dată era și o nuielușă de culoarea bronzului, cu panglică de hârtie creponată, roz, și-n casă mirosea dumnezeiește a portocale. Te îmbraci tăcută.

Când vrei să te încalți, piciorul se lovește de ceva mic și tare în vârful cizmei stângi. Inima îți bate cu putere. Nu îndrăznești să speri… Scoți iute cizma. O scuturi. Din ea cade o cutie mică din catifea. Lacrimile se întorc, de data asta bucuroase. Moșul drag nu te-a uitat…

Român

01 Saturday Dec 2018

Posted by sweet & salty in Întâmplate sau nu..., Bucăți de gând, De prin viață...

≈ 24 Comments

puzzle-national-flag-canada-romania-concept-puzzle-national-flag-canada-romania-99056883

Sunt niște eroi. Voi nu știți. Cei care vedeți doar zona roz, ori dimpotrivă gri a diasporei, voi nu știți ce înseamnă să fii român pe românește într-o țară, oricare ar fi aia de pe glob. Nu știți ce înseamnă să construiești tricolor când, de multe ori, chiar conaționalii îți pun piedică și șfichiuiesc printre buze cu dispreț ce se întâmplă, bănuindu-te de scopuri ascunse.

O galerie de nume se distinge în diaspora canadiană, o galerie de nume luptă ca noi să avem mica noastră Românie și azi am să spun doar două vorbe despre editorul unui ziar din Toronto, care a preferat ca numele să-i rămână ascuns la umbra poveștilor pe care le tipărește.

Cei din GTA îl cunosc. E omul cu o inimă mare ce bate tricolor. E omul care de mulți ani susține cu drag și eleganță cultura noastră pe plaiuri arțariene. L-am cunoscut la ToRo Fest în realitate, deși publicam deja de o bună bucată în ziarul pe care îl patronează. A plecat de la târg cu geanta plină de cărți și cu o ghidușie copilărească în privire, a omului mai bogat pentru că, eu cred, a cumpărat cărți de la fiecare autor român prezent la festival.

Am mai spus că, dacă Dumnezeu te face român degeaba emigrezi, pentru că nucleul existenței mele e litera ce mi se zbate românește în suflet, chiar dacă „acasa” mea e pe strada DEPARTE, la capăt de lume. Cuvântul meu ajunge în multe puncte pe glob, la publicații pe care le iubesc.

Autori din diaspora își dezvăluie cuvântul și sensibilitatea în filele tipărite și/sau online ale ziarului românesc al metropolei canadiene.
Editorul ziarului, mesager al cuvântului strămoșesc îl poartă cu mândrie ca pe un stindard tricolor. Și ziarul apare, frumos organizat, în dulcele stil clasic, ascunzând între file și printre rândurile tatuate cu cerneală pe hârtie muncă, multă muncă, multe ore, multe gânduri, multă bunătate de român adevărat.

Toți postăm zilele acestea despre România noastră mare și frumoasă, toți ne punem ghirlande tricolore și îi urăm în fel și chip. E firesc pentru că toți suntem parte din ea, chiar și cei care ne trăim zilele la mii de kilometri. Suntem ai ei și e a noastră și sărbătoarea șade în casa noastră și la masa noastră. Căci e o vorbă, poți scoate românul din România, dar nu poți scoate România din român.

Sunt oameni cu nume rezonante pe care le știm cu toții, nume românești care scriu, ori pictează, ori cântă. Nume care excelează în diferite domenii și se iscălesc românește. Nume care organizează evenimente în comunitate, ori care aduc artiști din țară, ori și-au deschis afaceri și se zbat în țara asta frumoasă și plină de arțari.
Ei sunt sărbătoarea noastră de zi cu zi.

La mulți ani Românie de suflet, cu inima bătând pe tot globul pământesc!

This slideshow requires JavaScript.

Azi mă numesc culoare

29 Monday Oct 2018

Posted by sweet & salty in Întâmplate sau nu..., File de jurnal

≈ 23 Comments

44950893_2092013717779332_698126236517400576_n
Azi a fost o zi amestecată și m-am amestecat și eu în culori și m-am regăsit în
albastru și verde și pale de auriu. Și două persoane dragi mi-au spus că-și doresc pictura asta, m-au rugat să le-o dăruiesc, pentru că iubesc ceea ce gândurile și degetele mele au amestecat acolo. Și m-am mirat, îndrăgostită fiind, la rândul meu, de culorile care s-au îmbinat magic sub ochii mei, parcă fără să mă asculte, la fel de obraznice și neascultătoare ca și cuvintele care-mi ies din vârful degetelor, fără să întrebe dacă eu sunt sau nu de acord să-și scoată nasul cârn la lumină.
Azi a fost o zi amestecată cu gânduri și doruri la fel de colorate, la fel de verzi și albastre și stropite cu auriu și cu ceva rest de nori și de gând întrebat. A fost o zi când știi că viața e finită și pentru cine iubești merită să construiești munți, iar cine nu contează, chiar nu contează.
A fost o zi de duminică cu ploaie în care ai adunat culori pentru că ți-a fost dor de culoare și nu știi de ce ți-ai exilat nuanțele în sertar atâția ani, când tu le iubești și nu e musai să fii genial ca să le respiri. Că ți-e viață și respirație și fiecare pasăre pe limba ei piere.

Uneori ești complexată. Te gândești că ai prea multe pasiuni și prea puțin timp și când să le faci pe toate și când să iubești tot ce e de iubit și de explicat tot ce e de explicat? Și ziua are doar 24 de ore și ai atâtea de făcut.
Dar azi ai acoperit cu folie mesele unde voiai să te dezlănțui. Ai scos vopsele, ți-ai pus muzică și ai lăsat gândurile să se îmbulineze abstract. Apoi ai realizat că e atât de bine, că nu te poți opri chiar dacă anumite culori s-au îngroșat din cauza vremii și ar fi de bun simț să te organizezi să faci lucrurile alea care stau cu geana ridicată pe to do list. Dar ai zis că ți se rupe și ai lipăit în culoare la fel ca în copilărie când o baltă era fericirea supremă.

La sfârșit a trebuit să faci curățenie, pentru că petele de vopsea ajunseseră de la părul și nasul tău, care acum e verde, până pe podeaua unde a trebuit să freci ceva timp pentru ca parchetul să nu rămână cu pete aurii.
Și, deși teoretic albastrul cu verde nu se prea potrivesc, pentru tine e un contrast fluid care-ți spune exact versul acela inspirat în do major ca o declarație de iubire ce-ți aterizează pe suflet în cântec de liniște. E faza aceea cu frumusețea stă în ochiul privitorului și de gustibus non est disputandum. No! Ardelenește și radical zis!

Chiar s-a oprit timpul când au vorbit culorile.

Banal

15 Monday Oct 2018

Posted by sweet & salty in Întâmplate sau nu..., Din bucătăria mea, File de jurnal

≈ 22 Comments

culinat.jpg

Duminică și micul dejun. Și fuga la telefon și țac! Poză la ochiurile care se prăjesc în tigaie. Ochiuri pe care le faci frumoase, cu albușul pătruns și gălbenuș moale. Apoi răzuiești cașcaval, când sunt gata. Și cașcavalul se topește cuminte, intimidat de fierbințeală. Tai roșii proaspete pe care râșnești sare roz de Himalaya. Apoi așezi simetric, lângă ochiuri, fâșii de bacon, pe care te-ai învățat să-l faci șmecherește, la cuptor. Îl scoți din grăsimea încinsă și-l lași să se odinească în paper towel, să transferi în hârtie grăsimea, iar el să rămână apetisant și crocant.
Ai croissante, care se îneacă în moalele pastelat din farfurie. Yummy!!! Ai făcut și banana bread, peste care ai aruncat un pumn de nuci prăjite în prealabil și ți-a ieșit délicieux, deși e doar o banală banana bread, cuminte și sănătoasă, făcută din trei banane prea coapte. Râșnești cafea Zavida, și-o pui în filtru. În bucătărie miroase divin și zâmbești, gândindu-te cât ești de culinară și cât de împletită e mâncarea cu poezia, pentru că, după micul dejun, care e de fapt un soi de brunch, trântești vasele în mașina de spălat și scrii. Și uiți de tine printre litere și iubești și lăcrămezi și tu nu mai ești tu. Ești total dizolvată în Word și-n întâmplarea de-a fi roaba cuvântului pe care-l adori. Și afară e soare. Sunt explodate geamurile, dar nu te păcălește. E soare cu dinți ascuțiți de Dracula și e frig și-ți place. Plimbi prin casă cafeaua în cana neagră adusă din Las Vegas cu o inimă roșie, cam kitchoasă, dar dragă. O săruți încet și tainic și pasional.
Ce dulce e weekendul, deși nu ai pic de zahăr în ceea ce înghiți. Mai târziu îți iei totuși niște afine mari și o tabletă de ciocolată neagră, cu mentă și iar te gândești la cât de bună e cafeaua și zâmbești, conștientă că exagerezi cu epitetele. Dar asta simți, chiar dacă ești cam ciudată, pentru că te fac fericită niște banale ochiuri, ce te duc cu gândul la galbenul florii de soare, plus o ceașcă de cafea și o felie de banana bread cu nuci prăjite. Cam ieftin ești tu fericită, și râzi. Dar ce contează?
Și-ți amintești ziua aceea când, studentă fiind, ai furat meseria preparării ochiurilor perfecte: cu albuș bine făcut, cu gălbenuș moale și leneș, deschis doar și numai și total papilelor gustative. În ziua aceea erai la mătușa ta și ea ți-a făcut ochiuri. Că așa a vrut, deși gătitul pentru tine era o perfectă inutilitate la ora aceea, că erai ocupată să fii artistă și îndrăgostită și visătoare și romantică și ușor eterică și cam ciudățică. Un soi de vis care nu prea știa unde era localizată bucătăria în casă. A găti se traducea în prozaic și nu te pasiona nici măcar activitatea de a mânca. Trăiai poezie și erai hrănită cu de-a sila. Cu toate acestea te-a fascinat ritualul făcut în jurul aragazului de ea, mătușa, care ți-a așezat în față ochiuri perfecte, descântate și respectate, cu mișcări grațioase și artistice, cu o alchimie delicată. Ai asistat vrăjită la fiecare mic gest din bucătăria demnă de o casă regală, curată și perfect echilibrată coloristic și culinar.
A început prin a deschide frigiderul cu gesturi de regină. A scos pe blatul lucios de bucătărie cofragul cu ouă de casă, ca pe un obiect unic și de mare preț. A aprins apoi focul și așezat o tigaie de inox, unde a turnat delicat ulei. A spart două, deși ție nici măcar nu-ți era foame. Și, când uleiul a început să cânte sfârâit, a luat o lingură și, ca-ntr-un descântec, a turnat ulei fierbinte peste ouăle ocupate. Scurt. Iar ouăle i s-au supus cuminți și s-au înălbit pe loc, ca niște flori care înfloresc la cerere. Ai privit fascinată magia. Gelatina a devenit albă și mătușa, cu o spatulă din lemn, a învârtit ochiurile. Apoi le-a luat aproape matern și așezat în cuibul unei farfurii albe, desenate cu albastru și auriu. Ai mâncat fascinată, ca și cum ai fi luat o poțiune magică. Și ți s-a părut delicios. Ajunsă acasă ai repetat procedeul. Și ți-au ieșit niște ochiuri perfecte. Ai fost lăudată și te-ai mirat. Ți-ai zis: uite mă, că nu e mare filosofie nici coada asta de cratiță.

Acum faci ochiuri frecvent pentru că te-ai prins, asta e viața. Ai înțeles că niște ochiuri bine făcute chiar pot forma un soi de branch, un soi de fericire calmă, într-o zi când afară e rece. Ochiuri și omlete, savurate în pijama, cu roșii, ardei și castraveți, treziți și ei să adulmece weekend-ul, când cafeaua somnoroasă cântă același cântec negru în dimineți. Și afară e frig. Iar tu cuprinzi ceașca cu ambele mâini și o pui lângă computer și scrii. Și te gândești că e bine c-ai făcut banana bread. Ce bine că e weekend și ai un soi de fericire singuratică, când literele curg cuminți, iar tu te uiți fascinată și te întrebi cum oare nimeni până acum nu s-a gândit că banalele ochiuri pot fi responsabile de niște fericire la farfurie. O fericire casnică, domestică, pășind cuminte în farfurie. Banale ochiuri.

Și toamnă de octombrie cu soare cu dinți ce-ar vrea în casă, tentat fiind și el de niște ochiuri perfect făcute, cu bacon și roșii, cu banana bread și cafea. Ori pur și simplu i-e dor de-o leneveală de weekend.

20181014_124338
20181014_123830
← Older posts
Newer posts →

Categories

  • A fi scriitor (82)
  • Amalgam (185)
  • Ana (50)
  • Întâmplate sau nu… (47)
  • Bucăți de gând (118)
  • Catchy (16)
  • Concurs (19)
  • De prin viață… (20)
  • Din bucătăria mea (20)
  • File de jurnal (171)
  • Fluturi și alte frunze… (44)
  • Geografie subiectivă… (99)
  • Imagini… (41)
  • Lume color (11)
  • Observatorul (4)
  • pași (34)
  • Promisiuni (4)
  • Recenzii (4)
  • Recenzii și impresii (5)
  • Sava-rine (22)
  • Travel (37)
  • UZP (2)

Arhive

Recent Posts

  • Fus orar
  • Promisiuni – fragment
  • Promisiunile la Bruxelles
  • Călătorind zile și nopți
  • Român în țara frunzei de arțar

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 1,236 other subscribers

Authors

Em Sava

Em Sava

Categories

  • A fi scriitor
  • Amalgam
  • Ana
  • Întâmplate sau nu…
  • Bucăți de gând
  • Catchy
  • Concurs
  • De prin viață…
  • Din bucătăria mea
  • File de jurnal
  • Fluturi și alte frunze…
  • Geografie subiectivă…
  • Imagini…
  • Lume color
  • Observatorul
  • pași
  • Promisiuni
  • Recenzii
  • Recenzii și impresii
  • Sava-rine
  • Travel
  • UZP

Jurnal

  • A fi scriitor
  • Amalgam
  • Ana
  • Întâmplate sau nu…
  • Bucăți de gând
  • Catchy
  • Concurs
  • De prin viață…
  • Din bucătăria mea
  • File de jurnal
  • Fluturi și alte frunze…
  • Geografie subiectivă…
  • Imagini…
  • Lume color
  • Observatorul
  • pași
  • Promisiuni
  • Recenzii
  • Recenzii și impresii
  • Sava-rine
  • Travel
  • UZP

Blog at WordPress.com.

  • Follow Following
    • Sweet & Salty
    • Join 1,236 other followers
    • Already have a WordPress.com account? Log in now.
    • Sweet & Salty
    • Customize
    • Follow Following
    • Sign up
    • Log in
    • Report this content
    • View site in Reader
    • Manage subscriptions
    • Collapse this bar
 

Loading Comments...