Discutabil. Să zicem că sună ceasul ca de obicei… Plouă. Ai face orice pentru încă cinci minute de somn… Închizi ochii doar o secundă… te trezești ca arsă cincisprezece minute mai târziu. Ufff, ce târziu e… Te îmbraci repede, ieși din casă, chemi liftul, Îți controlezi telefonul. Oh!… Ai uitat complet! Trebuie să ridici comanda de tort pentru Nancy, colega ta (te-ai oferit ca o fraieră). Au trecut deja cinci minute și nici unul dintre cele trei lifturi… Apeși enervată butonul, deși știi că nu ajută. În sfârșit… Înăuntru Mike și labradorul lui. Nu-ți place nici câinele, nici stăpânul. Iubești câinii, excepție labradorul lui Mike. Se spune că după o vreme câinii seamănă cu stăpânii. Așa este. Mike îți zâmbește libidinos, arătându-și dantura neîngrijită… îți spune ceva ce ar semăna cu „Bună dimineața!” (ce-o fi bun la dimineața aceasta???) iar ochii i se plimbă alene pe bluza și fusta ta… Ufff. Chiar nu-și dă seama că-l vezi? Gross! Te întorci cu spatele, dar știi că el se bucură în continuare de priveliște.
Nu intri pe autostradă, trebuie să treci pe la plazza unde e comandat tortul. Ajungi. Cobori din mașină. Vântul îți întoarce pe dos umbrela. Te udă o rafală de ploaie. Brrrrrr! Ți-e frig. Trece o mașină prea aproape și te stropește din belșug. Te uiți pe stradă. E singura baltă aflată în raza ta vizuală, cea de lângă tine.
Ai nevoie de un cart de cumpărături, pentru tort. Aici este unul dintre puținele locuri unde trebuie să introduci fisă pentru cart. Te uiți în portmoneu. Nu ai nici o monedă de 25 de cenți. Vezi un coș rătăcit. Ești salvată! Când să-l iei, observi o mână ridată, care se strecoară și-l trage fix din fața ta. Ți-l freacă de picioare și-ți rupe ciorapii. Te întorci furioasă, dar vezi o bunicuță senină cu o privire ghidușă de „1-0 pentru mine!”
Ce să mai zici?
Intri în primul magazin cu haine și-ți scoți ciorapii într-o cabină de probă. Te uiți în oglindă și-ți vine să plângi. Realizezi că ai pe tine fusta aceea la care trebuie neapărat să porți ciorapi, altfel se mulează prea tare.

În fine, ai luat tortul, acum trebuie să-l pui în mașină. Te plouă cu umbrelă cu tot. Câțiva stropi au ajuns și pe cutia de carton. Nu-ți ajung două mâini, oricât ar fi de dibace… umbrela, cutia mare de carton și cheile de la mașină. Un bărbat sare politicos în ajutor. Glumește cu tine despre vreme. Îți deschide ușa, așază cu dexteritate tortul în mașină. Are ochi calzi și un zâmbet larg care-i descoperă dinții foarte albi. Îți ține umbrela. Intri în mașină. El stă în ploaie. Stropii i se rătăcesc prin părul des. Închide umbrela și ți-o întinde „By the way, I’m Justin, if you…. ”
Zâmbești și tu. Nu-i spui nimic. Închizi ușa și pornești lăsând propoziția lui în aer și pe „by the way Justin” în ploaie. Te pufnește râsul. Și râzi în nas dimineții nesuferite.
Nu există zi proastă. Toate zilele care conțin și-o dimineață sunt bune. Ratezi exit-ul, dar râzi și-ți spui că intră la categoria „să ne cunoaștem orașul”. Ajungi la serviciu. Dai nas în nas cu șeful. Se uită la tine peste ochelari. Îi zâmbești larg, combinație de cute și I don’t care. Derutat, îți răspunde-n oglindă, zâmbește și găsește el singur scuze pentru tine: „Traficul. Nu-i așa?” Dai din cap afirmativ și fugi. Ești așteptată.

Zi frumoasă! E ziua lui Nancy, draga și buna ta prietenă. Nancy sensibilă și devotată, prezentă în viața ta pe furtună sau soare… Nancy, cu care râzi până la lacrimi…
Nancy frumoasă și deșteaptă, nu neapărat cel mai devreme acasă, că așa-i în tenis. 🙂 Nancy, directă și sinceră. Nancy cu alură de sportivă, ochi albaștri, mirați și zâmbet relaxat… Nancy atât de iubită….
Nancy, convinsă în acest moment că toată lumea a uitat de ziua ei.
La mulți și frumoși ani, Nancy! La cât mai mult fun! xoxo

Aștept la semafor. E roșu. Se face verde, dar mașina din față nu se mișcă. Nu văd ce se întâmplă în fața ei. Oare de ce nu pornește? În gând îl numesc adormit pe șofer… dar văd că și coloana de pe banda din dreapta e înghețată. Stau, stau, stau… Oare ce s-o fi întâmplat? În sfârșit coloana se mișcă… Dar nu pornește bine, că iar se oprește. Însă am suficient timp… nu intru în panică. Muzica începe să mă irite, așa că închid radioul și mă concentrez la trafic. Se merge bară la bară și aici. Cred că am făcut douăzeci de metri în zece minute. Nu cunosc zona. Nu am altă șansă decât să ascult GPS-ul, așa că rămân în coloana interminabilă încercând să adun în minte motive pentru a fi calmă. De ce-oi fi ieșit de pe autostradă? Mi-am terminat cafeaua. Mi-e sete. Am apă, dar e pe bancheta din spate. Mai trec zece minute în care nu ne mișcăm de loc. Oops! Vreau la baie. Eh! Trebuie să rezist, nu poate fi prea mult… Cel din dreapta semnalizează că vrea să schimbe banda. Îmi pare rău, dar mă prefac că nu observ. Nu-i fac loc. Nu cedez nici un milimetru. Mă claxonează. Îl ignor. Mă uit doar înainte. Vreau la baie rău. Trebuie să găsesc o toaletă. Dar suntem bară la bară. Mă uit la ceas. Nu pot să cred. Când a zburat timpul? Dacă ies din coloană risc să nu mai ajung la timp la serviciu. Eu nu înjur niciodată, adică așa de-adevăratelea. Fir-ar să fie! Ce bine mi-ar prinde să am în arsenal o înjurătură neaoșă, românească. Dar nu pot să înjur. Știu… nici măcar în trafic. Adică o dau cu de-astea: prostule, boule, amețitule, dar serioase nu… nu servesc. Înjurătura mea supremă (vai de steaua mea că nici să-njur nu-s în stare) e pisici pe băț (dar trebuie să fiu nervoasă rău pentru asta) … Pisici pe băț… nu știu de unde am luat-o, de ce, dar o spun cu aceeași intensitate cu care alții își bagă și scot… ce? Orice. Am început a înșira pisici pe băț. Vezica e pe cale de a exploda. Trebuie să fac ceva. O s-o iau pe prima stradă la dreapta. Pare singura soluție. Semnalizez și intru hotărâtă cu botul mașinii în dreapta. Șoferul, paralel cu mine joacă aceeași tehnică ca mine, mai-nainte. Se preface că nu mă vede. Claxonez lung și intru cu agresivitate pe banda lui. N-are încotro. Nu-și pune mintea cu mine. Mă lasă să intru ca să își protejeze mașina. Se merge încet, extrem de încet. De ce-oi fi băut atât de multă cafea? Văd că urmează o stradă la dreapta. Trebuie să ies pe acolo cu orice risc. Nu mai e mult, dar cu viteza de melc turbat cu care ne mișcăm, distanțele au alte dimensiuni. Mă uit la ceas. În zece minute ar trebui să fiu la serviciu. Imposibil în condițiile date. Mai am opt kilometri și sunt blocată în trafic de mai mult de o oră. Nu mai pot gândi, nu mă mai interesează nici serviciu, nici șef, nici impresie… Singura mea dorință e s-ajung la baie. N-au decât să mă concedieze. … Pisici pe băț, pisici pe băț… Coloana se mișcă… În sfârșit… dar cel din fața mea s-a hotărât să fie extrem de politicos și să dea prioritate celor care vor să-l depășească. Nu mai pot…pisici pe băț…. claxonez lung. Cred că se sperie și în sfârșit se mișcă. Dar ghici? Se face roșu… Mă perpelesc și îmi strâng picioarele cât pot… mă tot gândesc la soluții… Ah! Sunt îmbrăcată elegant, mai elegant decât de obicei, că deh, mă vede prima dată șeful cel mare. Am o fustă strâmtă, crem, până la nivelul genunchilor și tocuri cui. Nu mai pot… nu mai pot. Minunea se produce, se face verde, iar eu pornesc în trombă, trec razant, milimetric pe lângă mașina din față și evadez pe dorita stradă din dreapta. Și merg și merg… zonă de case. Nici un restaurant, benzinărie… ceva. Mă gândesc să sun la ușă la cineva să explic, că doar oameni suntem, toți cu aceleași nevoi fiziologice. Dar mi-e rușine. Mai merg… Ajung într-o zonă industrială, lângă o companie de rulote. Nu mai am timp de fițe. E suficient de dimineață să sper că nu e nimeni pe acolo. Parchez mașina, ignorând cu bună știință semnul de oprire interzisă și mă duc țac, țac cu tocurile mele sonore între două rulote. Prima dată în viața mea când regret că nu sunt băiat… ce ușor se descurcă ei în situații ca acestea. După, am plecat cât de repede am putut, sperând că nu am bucurat pe nimeni cu priveliștea gratuită. M-am urcat la volan și, cu creierul limpede, în sfârșit am pus mâna pe telefon să anunț că ajung mai târziu și să explic situația (exceptând episodul cu… ). Și ce aflu?? Recepționista îmi spune foarte relaxată că tot orașul e cu fundu-n sus, că a fost un accident pe autostradă, s-a răsturnat un tir mare cu combustibil, că multă lume e blocată-n trafic și se miră ingenuu că eu nu știu, că s-a anunțat pe toate posturile de radio. Firește că nu aveam habar, doar închisesem radioul.

În sfârșit, ajung cu două ore mai târziu decât ar fi trebuit, hotărâtă să nu las aceste incidente să-mi strice ziua. Îmi refac fardul înainte să ies din mașină, îmi verific ținuta. Da, sunt ok… Intru cu un zâmbet larg. Vorbesc cu toată lumea. Observ cum intră un individ de culoare, slab, cu freză rasta și un hanorac verde. Mă privește și îmi aruncă un zâmbet fugar când trece pe lângă mine. Eu îl tratez cu indiferență, îmi văd de ale mele și-l ignor. În mod normal trebuie să fiu prietenoasă cu toată lumea și chiar sunt. Nu știu ce m-o fi apucat… Mă întreb ce-o fi căutând individul aici, că nu pare deloc din peisaj… Am emoții, îl voi cunoaște pe șeful cel mare. Mă străduiesc să fiu liniștită. Îmi aranjez lucrurile, calmă, focalizându-mă pe ceea ce am de făcut azi. Bate cineva la ușă și intră colega mea, împreună cu individul cu hanorac, de data asta fără hanorac, cu un halat alb și mi-l prezintă. E doctorul W., fondatorul unui lanț de clinici, șeful cel mare pe care așteptasem cu atâta nerăbdare să îl cunosc. Înghit în sec, mă roșesc, mă bâlbâi puțin, dar o scot la capăt onorabil. El zâmbește plăcut, e foarte politicos și amabil… Mă rog în gând să-l lovească amnezia pentru ultima jumătate de oră… și poate ruga mi-a fost ascultată pentru că e foarte prietenos și cald cu mine. În sfârșit pleacă… Nu e încă nici prânzul, capul îmi vuiește și îmi doresc cu disperare să merg acasă, să mă culc, să ajut ziua asta “normală” să se termine mai repede.

A trebuit să treacă ceva timp, ca să mă pot detașa și să pot râde cu poftă de ziua aceea de luni, când l-am cunoscut pe șeful meu, o persoană admirabilă care nu m-a judecat după primirea rece pe care i-am servit-o în primele secunde, dar mai ales de aventurile unei ardelence (eu) ajunsă din disperare  să-și marcheze teritoriul între două rulote în inima metropolei canadiene.
Uf!… Luni!… Nici iarba nu crește…

Zi de toamnă… Alarma ceasului îmi începe ziua, o zi ca oricare, poate cu mai multe gânduri, mai multe emoții… o zi obișnuită. Ies pe balconul meu de la etajul douăzeci, la fel cum fac în fiecare dimineață. Îmi umplu plămânii cu aerul crud de ora șase și jumătate dimineața și îmi spăl ochii cu imaginea ireal colorată a terenului de golf, aflat în apropiere, scăldat în primele raze de răsărit de soare. Nu rezist tentației, îmi iau telefonul și fac câteva poze… nimeni n-o să mă creadă că nu sunt fotoshopate. Copacii și iarba sunt lavă de soare, iar frunzele au transparențe metalice calde. Nuanțele-miracol ale răsăritului dizolvă într-o fracțiune de secundă neliniștea nopții și emoțiile. Rămâne doar bucuria mea intensă de spectator al tainei universului, surprins exact în momentul în care își schimbă veșmântul. Magia ține preț de câteva minute, apoi se împrăștie cu discreție și se revine la formula obișnuită, de dimineață frumoasă de octombrie. Mmm. Mi-e bine. Va fi o zi reușită… Simt prin toți porii… Ascult știrile în timp ce mă îmbrac. Mă fardez în grabă, dar cu grijă, ca de obicei … Aroma cafelei fierbinți mă răsfață completând tabloul stării mele de bine. O iau cu mine să mă consoleze în trafic. Lunea e ziua mea cea mai lungă. GPS-ul se trezește la viață mai greu… toți ne grăbim. Intru pe autostrada care taie centrul orașului în două, mă strecor cu abilitate pe banda a treia. În mașină e bine, miroase a cafea. Nu-mi pasă că e luni, că mai am în față mulți kilometri… Ascult muzică și admir în trecere peisajul urban. În dreapta e lacul liniștit și întins, fără mofturi de luni sau marți. CN Tower-ul se joacă de-a v-ați ascunselea cu mine în funcție de șerpuirile drumului. E în dreapta, apoi în față, ca în sfârșit să-l las în urmă prin stânga. Autostrada pare suspendată între zgârie nori și, din cauza înălțimii, viteza pare mai mare. Mașinile sunt ca niște machetuțe colorate în benzi multe, intercalate și întortocheate. E luni dimineața și e o armonie ciudată între culoarea și mirosul dimineții, arhitectura orașului, liniștea lacului și mine, aflată la ora aceea, în locul acela, gata să primesc și să privesc minunea orașului frumos, trezit și el ca și mine prea de dimineață.

Mai am vreo douăzeci de kilometri și timp suficient să ajung. Chiar mă întreb ce voi face până la începutul programului. Însă ceva se întâmplă exact în acel moment și circulația încetinește brusc. În mai puțin de un minut suntem bară la bară. GPS-ul îmi sugerează o rută alternativă, care îmi salvează, zice el, opt minute. Mă decid să-l ascult. Fac câteva manevre rapide și reușesc, destul de greu, să ies de pe autostradă. Mă felicit în minte pentru alegere și vreo zece kilometri merg fără probleme. Sorb din cafea, mai fredonez… Azi îl voi cunoaște pe șeful cel mare. Sunt puțin emoționată, vreau să fac impresie bună… Dar am încredere în mine… știu că mă descurc, profesional vorbind, sunt prietenoasă, plăcută, punctuală… Aștept la semafor.

Aștept la semafor. E roșu. Se face verde, dar mașina din față nu se mișcă. Nu văd ce se întâmplă în fața ei. Oare de ce nu pornește? În gând îl numesc adormit pe șofer… dar văd că și coloana de pe banda din dreapta e înghețată. Stau, stau, stau… Oare ce s-o fi întâmplat? În sfârșit coloana se mișcă… Dar nu pornește bine, că iar se oprește. Însă am suficient timp… nu intru în panică. Muzica începe să mă irite, așa că închid radioul și mă concentrez la trafic. Se merge bară la bară și aici. Cred că am făcut douăzeci de metri în zece minute. Nu cunosc zona. Nu am altă șansă decât să ascult GPS-ul, așa că rămân în coloana interminabilă încercând să adun în minte motive pentru a fi calmă. De ce-oi fi ieșit de pe autostradă? Mi-am terminat cafeaua. Mi-e sete. Am apă, dar e pe bancheta din spate. Mai trec zece minute în care nu ne mișcăm de loc. Oops! Vreau la baie. Eh! Trebuie să rezist, nu poate fi prea mult… Cel din dreapta semnalizează că vrea să schimbe banda. Îmi pare rău, dar mă prefac că nu observ. Nu-i fac loc. Nu cedez nici un milimetru. Mă claxonează. Îl ignor. Mă uit doar înainte. Vreau la baie rău. Trebuie să găsesc o toaletă. Dar suntem bară la bară. Mă uit la ceas. Nu pot să cred. Când a zburat timpul? Dacă ies din coloană risc să nu mai ajung la timp la serviciu. Eu nu înjur niciodată, adică așa de-adevăratelea. Fir-ar să fie! Ce bine mi-ar prinde să am în arsenal o înjurătură neaoșă, românească. Dar nu pot să înjur. Știu… nici măcar în trafic. Adică o dau cu de-astea: prostule, boule, amețitule, dar serioase nu… nu servesc. Înjurătura mea supremă (vai de steaua mea că nici să-njur nu-s în stare) e pisici pe băț (dar trebuie să fiu nervoasă rău pentru asta) … Pisici pe băț… nu știu de unde am luat-o, de ce, dar o spun cu aceeași intensitate cu care alții își bagă și scot… ce? Orice. Am început a înșira pisici pe băț. Vezica e pe cale de a exploda. Trebuie să fac ceva. O s-o iau pe prima stradă la dreapta. Pare singura soluție. Semnalizez și intru hotărâtă cu botul mașinii în dreapta. Șoferul, paralel cu mine joacă aceeași tehnică ca mine, mai-nainte. Se preface că nu mă vede. Claxonez lung și intru cu agresivitate pe banda lui. N-are încotro. Nu-și pune mintea cu mine. Mă lasă să intru ca să își protejeze mașina. Se merge încet, extrem de încet. De ce-oi fi băut atât de multă cafea? Văd că urmează o stradă la dreapta. Trebuie să ies pe acolo cu orice risc. Nu mai e mult, dar cu viteza de melc turbat cu care ne mișcăm, distanțele au alte dimensiuni. Mă uit la ceas. În zece minute ar trebui să fiu la serviciu. Imposibil în condițiile date. Mai am opt kilometri și sunt blocată în trafic de mai mult de o oră. Nu mai pot gândi, nu mă mai interesează nici serviciu, nici șef, nici impresie… Singura mea dorință e s-ajung la baie. N-au decât să mă concedieze. … Pisici pe băț, pisici pe băț… Coloana se mișcă… În sfârșit… dar cel din fața mea s-a hotărât să fie extrem de politicos și să dea prioritate celor care vor să-l depășească. Nu mai pot…pisici pe băț…. claxonez lung. Cred că se sperie și în sfârșit se mișcă. Dar ghici? Se face roșu… Mă perpelesc și îmi strâng picioarele cât pot… mă tot gândesc la soluții… Ah! Sunt îmbrăcată elegant, mai elegant decât de obicei, că deh, mă vede prima dată șeful cel mare. Am o fustă strâmtă, crem, până la nivelul genunchilor și tocuri cui. Nu mai pot… nu mai pot. Minunea se produce, se face verde, iar eu pornesc în trombă, trec razant, milimetric pe lângă mașina din față și evadez pe dorita stradă din dreapta. Și merg și merg… zonă de case. Nici un restaurant, benzinărie… ceva. Mă gândesc să sun la ușă la cineva să explic, că doar oameni suntem, toți cu aceleași nevoi fiziologice. Dar mi-e rușine. Mai merg… Ajung într-o zonă industrială, lângă o companie de rulote. Nu mai am timp de fițe. E suficient de dimineață să sper că nu e nimeni pe acolo. Parchez mașina, ignorând cu bună știință semnul de oprire interzisă și mă duc țac, țac cu tocurile mele sonore între două rulote. Prima dată în viața mea când regret că nu sunt băiat… ce ușor se descurcă ei în situații ca acestea. După, am plecat cât de repede am putut, sperând că nu am bucurat pe nimeni cu priveliștea gratuită. M-am urcat la volan și, cu creierul limpede, în sfârșit am pus mâna pe telefon să anunț că ajung mai târziu și să explic situația (exceptând episodul cu… ). Și ce aflu?? Recepționista îmi spune foarte relaxată că tot orașul e cu fundu-n sus, că a fost un accident pe autostradă, s-a răsturnat un tir mare cu combustibil, că multă lume e blocată-n trafic și se miră ingenuu că eu nu știu, că s-a anunțat pe toate posturile de radio. Firește că nu aveam habar, doar închisesem radioul.

În sfârșit, ajung cu două ore mai târziu decât ar fi trebuit, hotărâtă să nu las aceste incidente să-mi strice ziua. Îmi refac fardul înainte să ies din mașină, îmi verific ținuta. Da, sunt ok… Intru cu un zâmbet larg. Vorbesc cu toată lumea. Observ cum intră un individ de culoare, slab, cu freză rasta și un hanorac verde. Mă privește și îmi aruncă un zâmbet fugar când trece pe lângă mine. Eu îl tratez cu indiferență, îmi văd de ale mele și-l ignor. În mod normal trebuie să fiu prietenoasă cu toată lumea și chiar sunt. Nu știu ce m-o fi apucat… Mă întreb ce-o fi căutând individul aici, că nu pare deloc din peisaj… Am emoții, îl voi cunoaște pe șeful cel mare. Mă străduiesc să fiu liniștită. Îmi aranjez lucrurile, calmă, focalizându-mă pe ceea ce am de făcut azi. Bate cineva la ușă și intră colega mea, împreună cu individul cu hanorac, de data asta fără hanorac, cu un halat alb și mi-l prezintă. E doctorul W., fondatorul unui lanț de clinici, șeful cel mare pe care așteptasem cu atâta nerăbdare să îl cunosc. Înghit în sec, mă roșesc, mă bâlbâi puțin, dar o scot la capăt onorabil. El zâmbește plăcut, e foarte politicos și amabil… Mă rog în gând să-l lovească amnezia pentru ultima jumătate de oră… și poate ruga mi-a fost ascultată pentru că e foarte prietenos și cald cu mine. În sfârșit pleacă… Nu e încă nici prânzul, capul îmi vuiește și îmi doresc cu disperare să merg acasă, să mă culc, să ajut ziua asta “normală” să se termine mai repede.

A trebuit să treacă ceva timp, ca să mă pot detașa și să pot râde cu poftă de ziua aceasta de luni, când l-am cunoscut pe șeful meu, o persoană admirabilă care nu m-a judecat după primirea rece pe care i-am servit-o în primele secunde, dar mai ales de aventurile unei ardelence (eu) ajunsă din disperare    să-și marcheze teritoriul între două rulote în inima metropolei canadiene. Uf… Luni… nici iarba nu crește…

Cred că era ușor trecut de patruzeci de ani, dar eu îl vedeam bătrân. Eram prin clasa a douăsprezecea și mă pregăteam pentru admiterea la facultate. Domnul M. Popescu (să-i zicem) mă medita la română. Era dramaturg și scria pentru Teatrul Național din Cluj. Mama era prietenă cu Jeni, nevasta lui, învățătoare, o femeie frumoasă și distinsă. Își diviniza soțul pe care îl alinta ”Soare”. M-am abținut cu greu să nu pufnesc în râs când am auzit-o prima dată.
Nu aveau copii, dar păreau un cuplu foarte bine sudat, foarte armonios. Mă întâmpinau cu căldură la ușă, de fiecare dată amândoi, în apartamentul elegant ca și ei, cu multe cărți, tablouri și cristale. El mă privea foarte pătrunzător cu ochii lui mari căprui. Insistența din priviri mă incomoda de multe ori, dar în mintea mea era parafat ca bătrân, așa că nu dădeam mare importanță ocheadelor languroase. Mă ținea de fiecare dată mult peste cele două ore pe care ai mei le plăteau, iar mama era foarte încântată că nu stă ca la farmacie cu ochii pe ceas. Îmi gâdila orgoliul de adolescentă, lăudându-mi abilitățile literare. Îmi citea eseurile și poeziile, apoi își chema nevasta să-i citească, să se minuneze și ea, vezi Doamne, cât de genială puteam fi. În timpul ședințelor, ea se strecura discretă la noi în birou și-mi aducea ciocolată fierbinte, sau dulciuri. Ce nu știau nici mama, nici Jeni, e că de multe ori în loc să facem analize de fraze, sau comentarii pe text, el îmi povestea întâmplări din trecut, de cele mai multe ori legate de marea lui dragoste din prima tinerețe, Lili. Trăia cu nostalgia iubirii pierdute. După mulți ani, regăsindu-se întâmplător mi-a spus, cu vinovăție, că s-a lecuit după primele trei minute. L-am întrebat ce s-a întâmplat. Mi-a spus că ea se îngrășase foarte tare. Poate era bolnavă, poate … nimic din femeia masivă nu-i mai amintea de făptura delicată din visul lui. Și dragostea de-o viață i-a trecut brusc ca o banală gripă.
La un moment dat domnul Popescu a început să-mi scrie versuri. Câte o strofă ghidușă, apoi adevărate poezii. Nu am văzut nimic ciudat. Artiștii sunt mai altfel, mi-am zis.
Într-o după-masă, la ora obișnuită de meditații, era singur acasă. Fără Jeni, atmosfera nu mi s-a mai părut la fel de primitoare, iar el era preocupat, îngândurat. Nu m-a mai ținut ca altădată peste program, iar eu m-am bucurat. Doar că pe hol a încercat să mă sărute. M-a tras în brațe, presându-și corpul peste-al meu, încercând să-mi prindă buzele. L-am mușcat scârbită și-am reușit să fug, lăsându-mi geanta cu cărțile acolo. Nu știam cum să procedez, ce să fac. Îmi era greață. Am ajuns plângând la M. prietena mea. Cum să-i spun mamei? Cum să-i spun lui Jeni? Și nu le-am spus. Naivitate!

Am devenit bune prietene, depășind în scurt timp bariera profesională. În ciuda faptului că atât Ema cât și Marius erau firi sociabile, aveau foarte puțini prieteni la vremea când eu i-am cunoscut. M-a intrigat acest lucru, dar mai târziu am aflat cauza.
Primii trei ani în Canada au fost pentru Ema și Marius un fel de lună de miere prelungită. E adevărat că-și lăsaseră mare parte din familie în țară, dar dorul era mult atenuat de avantajele tehnicii moderne (vorbeau cu părinții în fiecare zi la telefon, sau pe skype). Pe de altă parte Canada era o țară minunat de frumoasă (ca să citez un conațional) și extrem de primitoare. Aventura lor de cunoaștere era fascinantă și se simțeau la fel cum s-o fi simțit Guliver în țara uriașilor. Totul părea mai mare, mai nou, mai verde… În Cluj, Ema avea un drum serios de străbătut, ca să îl ducă pe Alex în părculețul cel mai apropiat, care oricum era ca vai de el. Aici, parcuri foarte frumos amenajate se găseau la tot pasul, și chiar porțiuni de pădure străbăteau orașul, cu trasee atent făcute pentru plimbăreți și bicicliști. Șoselele se întindeau largi, iar păienjenișul autostrăzilor perfect asfaltate păreau din filmele SF. Orașul era curat, plin cu aranjamente florale sofisticate și veverițe neastâmpărate se jucau peste tot. Animalele sălbatice erau mai aproape de om aici, ca întreaga natură de altfel. Iepurii, în loc să fugă speriați, mâncând pământul, se deplasau câțiva metri în față parcă jucându-se, sfidând aparițiile umane, cu codița albă în vânt spre deliciul lui Alex. Nu o dată au văzut cerbi și căprioare, trecând alene, fără grabă mare, păstrând distanță, dar nu suficientă dacă ai fi avut intenții de vânător. Iar rațele și gâștele sălbatice apăreau cu mersul lor legănat prin cele mai neobișnuite locuri, uitându-se cu superioritate la oameni, ca și cum ei, oamenii ar trebui să le fie recunoscători că au permisiunea de-a trece pe acolo. Sosirea lor în Canada s-a întâmplat în perioada când aveau pui și era un spectacol drăgălaș să vezi rațe, gâșe și lebede cu pufoșeniile de pui după ele. Natura abundentă se îmbina cu peisajul urban, arhitectura pretențioșilor zgârie nori era armonios concepută, constituindu-se într-o operă spectaculară a minții umane.
Au închiriat un apartamentul micuț, perfect utilat, aproape de școala unde avea să meargă Alex și încet-încet au început să se simtă acasă. Canadienii sunt un popor foarte prietenos, nu am întâlnit nicăieri oameni mai ospitalieri, iar Ema era impresionată de întâmpinarea lor caldă; chiar și pe stradă necunoscuții o salutau, la fel cum încă se întâmplă în România la sate. Chiar dacă nu fusese dorința ei de a emigra, chiar dacă venise cu inima îndoită și mii de semne de întrebare, acum era liniștită și convinsă că au procedat înțelept. Convingerea îi era întărită și de Alex, o bucurie de copil, care observa cu atenție totul și aproape în fiecare zi spunea cu inocența specifică copiilor: “Azi a fost cea mai frumoasă zi din viața mea!”
Marius și-a găsit de lucru foarte repede, iar Ema, câteva luni mai târziu, a început să predea limba română la școala internațională. Lucra doar sâmbăta, iar în timpul săptămânii mergea la cursuri de limba engleză (nu făcuse engleză în țară). Și-a însușit repede limba și în mai puțin de un an a început să lucreze la o companie de asigurari, companie unde, printre sutele de angajați se numărau și vreo cincisprezece români. Au cunoscut câteva familii, care treceau prin experiențe similare, s-au împrietenit și au început să iasă des, la fel ca acasă. Viața intrase pe un făgaș normal. Spre surprinderea lor au remarcat că străinatatea, chiar peste ocean fiind, nu era chiar așa de străină cum credeau ei și cum își imaginează cei aflați în țară. Comunitatea română era mare, existau mai multe biserici în limba română, școală, magazine europene cu multe produse aduse din țară, ziare și reviste românești și o mulțime de evenimente și spectacole. Practic aveau mica lor Românie la dispoziție. Nu mai era ca pe vremuri, cum povesteau cei vârstnici, când românii se pierdeau printre alte neamuri și lăcrămau când auzeau vorba lui Creangă, iar singura cale de comunicare era clasica scrisoare. Li se întâmpla de multe ori să audă pe stradă, sau în magazine vorbind românește și era greu să găsești companie sau instituție, unde să nu lucreze cel puțin un român. La prima vizită în România au hotărât să vândă apartamentul din Cluj, iar Ema a renunțat și la postul ei din învățământ. Spre sfârșitul toamnei, după îndelungi căutări și-au cumpărat o casă frumoasă pe gustul lor. În mai puțin de doi ani erau destul de bine adaptați vieții din Canada. Aveau un cămin frumos și joburi, iar părinții își petreceau trei, patru luni din an la ei. Alex vorbea limba engleză fără accent, iar Ema îl învăța acasă românește. În iarna aceea, abia mutați în casa nouă, Ema a realizat că e însărcinată. Perspectiva măririi familiei i-a bucurat pe toți trei, iar pentru viitoarea mamă n-ar fi putut fi pe lume fericire mai mare…

Vi s-a întâmplat vreodată să spuneți ceva, apoi să căutați cu disperare un mecanism, o strategie pentru a lua vorba înapoi? Deși nu mă definește acest lucru, totuși periodic, la cicluri destul de mari, gafez. Scapă câte-un porumbel când cu gându’ nu gândești… Am început să cântăresc situațiile cam de la șase ani, când, după bucuria că barza a poposit și pe la noi pe-acasă și mi-a adus un frățior, am constatat că sunt cam… în plus. Nu m-am supărat. Am analizat, am calculat ce se poate face într-o situație cu care nu mă mai întâlnisem până la acea venerabilă vârstă și m-am apucat să îmi fac bagajele. Mama, surprinzându-mă în mijlocul acțiunii m-a întrebat ce fac, iar eu am informat-o politicos că merg la la bunici “că pe-aici nu mă mai iubește nimeni”. Calculată cum sunt, nu prea mă pun în situații delicate decât dacă gura (nu foarte des) vorbește fără mine. Azi de exemplu… Așteptam să plătesc într-un magazin de la periferia orașului. Aveam în față un adolescent lălâu, cu creierii zbuciumați ritmic de muzica hard rock, care îi bubuia în căștile de pe urechi și pe lângă. În spatele meu era o matahală de culoare, de doi pe doi, îmbrăcată în negru, plină de lanțuri mari care zornăiau la fiecare respirație. În timp ce așteptam s-a deschis a doua casă și a fost chemată persoana imediat următoare. Domnul de culoare (nu spun negru că-i jignire) s-a îndreptat țanțoș, zăngănind din toate zalele, sărind rândul. Gura mea (pe cuvânt dacă eu am avut vreo contribuție) s-a luat de negru, l-a oprit din zornăit și sărit rândul și l-a trimis înapoi la locul lui, apoi l-a smuls din ritmurile de rock nebun pe lălâul din față și i-a făcut forțat dreptate, trântindu-l (metaforic vorbind) în fața casierei. Descumpănit, personajul masiv m-a ascultat și s-a întors cuminte unde-l trimisesem, surprins de îndrăzneala unei persoane de-un metru și-un scuipat (am 1.63 cm, dar prin comparație cu el eram mică, mică, mică și albă, albă, albă…) Dar se vedea cu ochiul liber pe fața lui mirare, nemulțumire și dorința de a-și repara “nedreptatea” suferită. Deși în rând fiind, s-a întors cu tot corpul către mine și a început să mă fixeze insistent cu privirea, parcă încercând să găsească o soluție în ceea ce mă privește, cum să mă schingiuiască, să mă omoare, sau… doar să mă mânânce.
Vestea bună e că între timp creierul a ajuns gura din urmă și a convins-o să se închidă și pentru o perioadă să rămână așa. M-am prefăcut că nu observ atitudinea lui și, deși inima îmi pompa cu putere, am luat o față cât puteam de liniștită în condițiile date. Mă auto-certam în minte că n-am putut să tac, mă gândeam ce mai puteam salva în situația dată, iar coada ochiului îmi era lipită de evoluția și rapiditatea casierelor, calculând care dintre noi va termina mai repede tranzacția eu, sau inamicu’. Mă gândeam cu drag și la mașinuța mea frumoasă și imaculată, cum va arăta ea oare cu vreo zgârietură groasă de cheie. Nu știu ce s-a mai întâmplat, pentru că am plătit și am ieșit cu privirea fermă înainte (precum calul cu obloane), am urcat în mașină și până acasă nu m-am mai oprit, privind cu teamă din când în când în oglinda retrovizoare… Pe drum am încercat să negociez cu gura mea, că dac-o mai ia vreodată înainte, măcar să țină cont de dimensiunile personajelor pe care i se pune pata. Dar ea mi-a transmis că am o imaginație prea bogată, că mă uit la prea multe thrillere, că negru o fi fost un muncitor de treabă, șocat doar c-o muiere îi spune ce să facă… o fi venind din vreo cultură unde femeia merge cinci pași în spatele bărbatului… Gândindu-mă bine nu am putut să nu iau în considerare și părerea ei… c-aici e destul de pașnic și liniștit.

Plecarea Emei din România a fost dramatică, la fel ca a multor români, care își iau soarta în mâini și pleacă departe, lăsând familie, slujbă, casă și cam tot ceea ce clădesc până în acel moment al existenței lor. Mulți vor să plece din România… unii reușesc, alții nu… Sunt români care își doresc mai mult decât orice să emigreze, dar nu au puterea să facă pasul decisiv și trăiesc nefericiți, supărați pe lipsa lor de curaj. Alții pleacă, dar nu se pot acomoda vieții altor plaiuri, însă nu mai pot nici să se întoarcă acasă, din orgoliu, sau din motive financiare și rămân suspendați sufletește între două nații, simțind la propriu că … FIE PÂINEA CÂT DE REA, TOT MAI BUNĂ-N ȚARA MEA. Dar foarte mulți (marea lor majoritate) se acomodează, se altoiesc pământului străin, rămân în suflet cu amintirile lor (bune sau rele) și cu o doză de dor, dar își acceptă condiția, se realizează pe plan profesional și se bucură de țara adoptivă și noua cultură, îmbinând tradițiile de acasă cu cele nou-cunoscute. Pasul premergător marii plecări este hotărârea de a emigra. Unii decid să își caute destinul în altă țară din disperare de cauză, fie că nu se descurcă financiar, fie sunt supărați rău pe sistemul românesc. Alții pleacă din teribilism și spirit de aventură, sau pur și simplu pentru că meseria pe care o practică este mai bine cotată și remunerată pe alte meleaguri. Motivele pot fi multe și variate, dar odată pasul făcut, nu mai este cale de întoarcere. Decizia Emei fusese un proces lung și bine gândit. Ea și Marius aveau atunci în jur de treizeci de ani și o situație financiară peste medie. Alex, băiatul lor era încă mic, așa că nu era o problemă să se acomodeze în altă parte, dimpotrivă ar fi avut acces la o educație mai bună decât în țară, unde corupția din învățământ era atât de bine cunoscută Emei. Contextul social în acel moment încuraja la mari schimbări. Unii își deschideau afaceri și se îmbogățeau peste noapte, alții plecau în străinătate pentru o carieră și o viață mai bună. Ema nici nu visa la o eventuală plecare. Era profesoară de limba română la un liceu de prestigiu, foarte apreciată, atât de elevi și părinți, cât și de inspectorat. Pe lângă orele de curs, dădea meditații și făcea parte invariabil din tot felul de comisii pentru examenele de admitere. Marius era inginer, dar spre deosebire de soția lui nu avusese un traseu atât de coerent în carieră. De multe ori nu putea să își facă cum ar fi vrut meseria, datorită sistemului infect, iar de avansat era aproape imposibil, pentru că de fiecare dată când se ivea vreo posibilitate, apărea de nicăieri câte un nepot de director, căruia legătura de rudenie îi suplinea profesionalismul, pregătirea, sau diploma. Pe de altă parte, foștii colegi de facultate, care nu mai erau în țară, se descurcau bine și îl sfătuiau să le urmeze exemplul. Într-o zi apăruse într-unul din ziarele locale un fel de test, care calcula șansele de emigrare în Canada. Marius, care începuse să se gândească tot mai mult la această posibilitate, i-a arătat ziarul Emei, dar ea l-a refuzat categoric. Însă, la insistențele lui, au făcut testul în cele din urmă, pentru că oricum nu costa nimic, nu îi obliga la nimic. Acel mic gest a fost începutul unei noi etape pentru ei, granița dintre vechea lor viață și ceea ce urma să se întâmple. Din acel moment au venit tot mai multe informații despre Canada. Și exact așa cum picătura de apă găurește stânca, așa și voința Emei a cedat încet, încet, acceptând posibilitatea de a trăi, cel puțin pentru un timp, peste ocean. Pentru că Marius îi propunea o perioadă de trei ani, cât să își ia cetățenia, apoi, dacă ea ar fi dorit, se puteau reîntoarce. De asemenea aveau să își păstreze apartamentul, iar școala îi putea bloca postul pentru o perioadă de doi ani. Cât de diferită este realitatea, față de visurile pe care ni le făurim. Și cum destinul râde uneori de calculele noastre, care par fără cusur… La aproape trei ani de la episodul cu ziarul, au părăsit România, lăsând familia înlăcrimată la propriu, pentru că într-un gest de dragoste profundă, dar distrugător pentru sufletul sensibil al Emei, se adunaseră într-un grup mare în centru, de unde, la câteva ore după miezul nopții, un microbuz care avea să îi ducă în Ungaria, i-a rupt de restul familiei, pe ei trei și cele șase geamantane, unde se chinuiseră să înghesuie viața lor de până atunci…

Nu am cum să vorbesc despre Ema fără a da multe detalii despre ea, pentru că e genul de om care pune în valoare tot ceea ce se află în jurul ei. Ca fiecare prințesă și Ema locuia într-un “palat”. Casa ei, chiar daca nu avea dimensiuni aristocratice respira un aer de confort și bun gust. Locuința fiecărei persoane spune multe despre psihologia și caracterul stăpânului ei. Am văzut foarte multe case de români în Canada, unele somptuoase, mari și scumpe, case de paradă pentru ca rudele sau prietenii din România „să se zgârie pe ochi” la vederea prosperității grosolan afișate, prosperitate falsă cel mai adesea, pentru că uneori proprietarii lor lucrează câte trei joburi, ca să poată plăti ratele la bancă. Dar nu pregetă nici un sacrificiu, satisfăcuți fiind de mândria deșartă de a le poseda. Am văzut și case modeste, mai mult sau mai puțin îngrijite, case opulente, aranjate de designeri celebri, case urâte rău, dar și case foarte frumoase, case înghesuite, sau case lăbărțate. Multe stiluri, gusturi și buzunare… Dar locuința Emei se detașa de tot ceea ce văzusem până atunci.
Am vizitat-o pentru prima dată într-o zi de toamnă și priveliștea de pe terasa ei m-a lăsat fără cuvinte. Toamna în Canada este spectaculară, frunzele iau cele mai ciudate culori, verdele verii se poate transforma fără prea multe mofturi într-o paletă largă de la galben floarea-soarelui la roșu aprins sau vișiniu. Terasa Emei, aflată la etajul întâi al casei, dădea înspre grădina casei organizată în straturi triunghiulare cu flori și arbuști decorativi și un gazon perfect care intra într-un parc imens, cu copaci și multă verdeață. Iar priveliștea, liniștea și mirosul crud erau un răsfăț neașteptat pentru o locuință la oraș, potrivit mai degrabă unei stațiuni pierdute în natură. Casa în sine, atât din punct de vedere arhitectural, cât și ca mobilier și decorații interioare, era foarte plăcută ochiului. Lumina și culorile pastelate, întrerupte uneori de note îndrăznețe, creau o armonie cum nu mi-a fost dat să văd foarte des. Ema își aranjase casa instinctual, obținând maximum de armonie, ca și cum un maestru feng shui ar fi potrivit obiectele după o formulă generatoare de energie pozitivă. Printre altele, am admirat picturile de pe pereți și am aflat că erau pictate de ea. Dar nu era prima surpriză pe care o aveam din partea ei, pentru că Ema este un om cu multe pasiuni și talente. Fără a fi mare, casa se întindea pe trei nivele. Sus erau cele trei dormitoare, la mijloc bucătăria, sufrageria și livingul, iar jos, la ultimul nivel se aflau o cameră mare cu șemineu, camera unde familia se relaxa, apoi o încăperea mai mică, ce le servea drept birou/bibliotecă și spălătoria. Bineînțeles că nu lipseau băi, holuri, debarale. M-am simțit minunat și atunci și cu alte dese prilejuri. Întâmplarea face că am văzut casa și ani mai târziu, după ce Ema și ai ei au vândut-o și s-au mutat în alt oraș. Dar nu mai era la fel. Își pierduse lumina și căldura. Lucrurile noilor proprietari păreau prea mari, sau prea multe, culorile prea șterse. Casa era tristă și plictisită, ca un copil părăsit de părinți, îmbrăcat alandala, cu hainele nepotrivite ale unui frate mai mare…