Vacanța cu mama

Tags

, ,

Cordonul ombilical dintre mamă și făt nu se desprinde niciodată definitiv. Inițial mama simte fiecare durere a copilului smuls din trupul ei. Apoi vine rândul copilului să se împletească el cu suferințele mamei, al cărei corp trădător își spune cuvântul, întins literă cu literă pe ancora apăsătoare a timpului. Sufletul e puternic, dar trupul duce rugina anilor, deveniți grei și înceți. Ciclicitatea este absolută, iar mama devine un fel de copil al propriului copil.

Scriu dintr-o Cuba turcoaz-paradisiacă, un fel de răsplată a românului trăitor în Canada. Plecând din țara lui Eminescu, am luat în brațe iarna lungă și aspră, însă ne-am făcut obiceiuri noi, concretizate în vacanțe la soare, mici escapade din răcoarea arțariană. Nisipul e alb, Atlanticul își deschide brațele cald-înspumate înspre turiști, iar eu mă bucur că Dumnezeu mi-a dăruit oportunitatea de a fi acum și aici cu mama. I-aș lua în brațe toate durerile și le-aș ascunde în ocean, aș așeza prag de corali între ea și ele, ca zâmbetul ei să nu fie niciodată umbrit de amăreala lor.  Dar mama surâde în orice moment, chiar dacă buzunarele îi sunt pline de analgezice. Albastrul privirii ei e mai frumos decât întinderea de apă cubaneză, iar abc-ul durerii i-l citesc în ochi, chiar și atunci când nu recunoaște că suferă. Se bucură de vegetația luxuriantă, de temperatura de catifea, de valurile calde și înspumate, dar mai presus de orice, de timpul pe care-l petrecem amândouă, construind amintiri. Ne fotografiem reciproc – e frumoasă mama –, iar eu aproape că nu mă recunosc în pozele pe care mi le face, atât de cameleonică sunt. 

Dragostea ei îmi pune pe chip trăsături din copilărie și realizez că, atunci când o privesc, devin pur și simplu copilul ei, mai mult decât sunt mama copilului meu, soția soțului meu, sora fratelui meu, prietena prietenilor mei sau mai știu eu ce ipostaze sociale aș putea îmbrăca.

Conștientizez că durerea face parte din noi, că frumusețea vieții are sub masă umbre, că toți avem probleme și suferințe mari și mici, însă aș lua în pumn și strivi tot ce o supără pe mama. 

Cuba mea de acum are o săptămână: șapte zile minunate, fiecare purtând în capsula ei comori de secunde care ne hrănesc sufletul și mintea. Netul e îngrozitor. Dar până și asta e o bilă albă pentru vacanța noastră, pentru că, izolate de stupul online-ului, suntem deținătoarele unor zile lungi, pline de noi două, pline de poveștile noastre, pline de mirările și bucuria întreagă cu gust de mango și de papaya, cu pauze lungi de cafea și cu tihna verii din țara verii.  

E atâta liniște și firesc în ritmul încet al orelor cubaneze, încât avem senzația că suntem într-o altă lume, una în care nimeni nu se grăbește – o lume unde, ar zice Preda, timpul are infinită răbdare cu oamenii. Zâmbetul localnicilor are aceeași temperatură ca cea din termometre, indiferent de unde vii, ce vârstă ai, sau cum te cheamă. Secolul vitezei nu pare să-i fi afectat pe cei de aici. Lentoarea și gustul estival sunt răscolite doar de bătaia de inimă a oceanului, răzvrătit câteodată, însă blând și călduț ca apa de ceai de cele mai multe ori.
Iar eu, în tandem cu Atlanticul, sunt o tresărire, o emoție, conștientă de faptul că trăiesc unul dintre cele mai frumoase momente ale vieții mele: o vacanță cu mama. 

Varadero, noiembrie 2023 – Articol pentru Observatorul de Toronto

Work-in-progress

Tags

,

Nu e ceea ce vă gândiți. Adică nu e vorba de ceva care implică scrisul. Pentru că am decis ca o zi pe săptămână să stau cât pot (nu de tot) departe de ecrane. Exceptând cel din bucătărie care-mi bâzâie ceva în urechi, pentru că am nevoie de fond sonor. Tăcerea mă tace și nu-mi aduce liniște. 🙂
Deci cum ziceam, am trecut o fugă pe aici și, așa cum v-ați prins, azi m-am autoplasat (nu există cuvântul, dar am nevoie de el) la coada cratiței.
Am făcut o tocăniță de ciuperci nu ca o poezie, ci ca un roman bun. Ține de saț. Acum lucrez concomitent la o salată bestială, care creează dependență (pun rețeta la final) și niște prăjiturele, dar aici nu am prea mult merit (în acest moment) pentru că de Crăciun am făcut mai mult aluat și am pus o parte în congelator.
L-am dezghețat, îl întind, îl fac cerculețe (nu forme ca la sărbători) și pe jumătate fac un fel de glazură, apoi le lipesc cu dulceața de zmeură. Apoi le ascund în cămară, la rece, și le scot din pălărie duminică – sunt mai bune dacă stau un pic să se gândească.

Apropo de statul departe de ecrane. În ultima scurtă perioadă de timp, am decis să fac un pic de curățenie, niște schimbări de care aveam nevoie. Așa că m-am retras concomitent din mai multe proiecte, alegând să investesc capitalul meu de timp în ceea ce îmi place, am învățat să zic și nu. Nu zic că voi avea un comportament exemplar față de persoana mea de acum înainte și că voi alege doar ceea ce îmi convine, pentru că viața nu se poate fără compromisuri, dar eu consider că și dacă măcar o parte de stres va fi eliminat și voi avea ceva mai mult timp, tot va fi bine.

Vedeți, țara arde și baba se piaptănă. Aluatul mă strigă, dar eu am pus mâna pe tastatură și stau de vorbă cu voi. Și știți și voi faza cu vorba lungă…

Pun niște poze să vedeți și voi.
De asemenea vă anunț, poate că vă interesează, că SIONO scoate o antologie pentru luna martie. Se pot trimite texte până la sfârșitul lunii. Pun poză și cu informații.
Eu am anunțat că particip, dar încă nu am scris text.

Acum mă strigă aragazul.
Azi frig. Mai frig ca ieri. Are mai multe grade generalul. 🙂

Varză ( o jumătate de varză mică) –
Castraveți (2-3 mici sau unul mare)
Se taie mărunt (varza se lasă puțin cu sare, timp în care eu vă scriu)
———————————–
Dressing:
1 legătură de pătrunjel
zeama de la o lămâie
2-3 căței de usturoi
2 linguri de ulei
1 lingură sirop de agave/sirop de arțar/miere
sare
fulgi de ardei iute
o mână de nuci/alune/migdale
un pic de apă
Toate acestea se pun la blender, se amestecă cu varza și castraveții

PS: E cam anapoda anunțul editurii între aluaturi, dar acum trebuie să fug. 🙂
Și nu e poza mea aia cu salată. Am luat-o de pe Instagram. Dar salata e bună rău.

Înainte de cafea

Abia ce m-am trezit, nici cafeaua n-am avut timp să o fac, și „Promisiunile” mele m-au trezit ocoșe de pe două postări feisbuciste. În ordine cronologică: Librăria Elstar din Câmpina și De-ale Dianei, pagină alimentată de scriitoare Diana Elena Gole.
Diana zice:
I-am provocat pe oamenii mișto din grupul de cititori ai blogului la un Reading challenge. Provocarea lunii a fost să citim un autor român contemporan, iar eu am ales să o citesc pe una dintre scriitoarele mele preferate: Em Sava ❤️

Promisiuni pe o frunză de arțar e o poveste dulce-amară, care se desfășoară pe două planuri. În prezent o avem pe Thea, o elevă excepțională, crescută de bunica maternă și ținta glumelor colegilor ei.
În celălalt plan ne este prezentată povestea de iubire a lui Matei și Ingrid. O iubire imensă redusă la… durere de către regimul comunist și orgoliile părintești.
Pe mine m-a cucerit de la primele rânduri, romanul e scris cu o gingășie aparte, molipsitoare. Pe Thea nu ai cum să nu o iubești, iar iubirea cu iz de Romeo și Julieta a părinților ei are acel factor atemporal, care determină cititorul să o înțeleagă și să rezoneze cu ea, indiferent de vremuri.

Pe de altă parte, librăria Elstar, deși e în Câmpina și n-ai zice că e big deal din punct de vedere geografic, e o vitrină extrem de valoroasă, bătând ușor alte librării cu nume sonor. Doamna, proprietara librăriei, organizează evenimente literare de excepție și demonstrează că, practic, oriunde poți să faci orice. Elstar nu doar că luminează numele orașului – cine merge la Câmpina fără să viziteze librăria? -, dar ridică ștacheta multora. În consecință, se întâmplă chestii și se vând cărți.

Știu, o să ziceți că sunt prozaică și că ar trebui să stau la locul meu printre norii muzei, însă nota unei cărți e dată de cititori și de cifrele de vânzare.
În rest, frig cu dințișor – din casă pare chiar cald, pentru că e un soare din acela nesimțit, care nu-i doar lățit pe toată canapeaua cerului, dar se și împinge prin ferestre.
Însă eu sunt fată deșteaptă și am văzut că vânticelul (nu știu de ce-l diminutivez) te face să simți -12.

Da, mai seacă azi. Și iar despre cărți? Păi ce să fac dacă asta respir și inspir?
„Ele e veața mea”, cum ar zice poetul. 🙂

Întâmplări cu lămâi

O domniță, cât se poate de conațională, m-a tras de urechi.  Desigur, la figurat și desigur, virtual. Spun domniță, deși habar n-am câți ani are, iar la profilul de FB n-are poză. Însă mi-a spus că e gravidă cu primul copil, de aici presupunerea mea că e o doamnă mai mică.

Nu e prima oară când cineva îmi pretinde ceva pe motive naționale. Acum, să nu crezi că aș fi vreo inimă rea, care întoarce spatele unui semen în nevoie, român el sau nu. Dimpotrivă. Însă când acest ajutor poate constitui un posibil deserviciu adus mie sau familiei mele, mă trag cu un pas înapoi. Și nu risc. 

Îți spuneam mai demult cum, pe la începuturi, săream ca arcul când auzeam vorbindu-se românește și mă lipeam de vorbă ca guma de mestecat. După o vreme am înțeles că românul nu e chiar rara avis pe aici; comunitatea mioritică e generoasă. Și nu toți se bucură că sunt eu româncă și am chef de vorbă. Ba chiar unii, prinzându-se că ești de-al lor, o dau pe englezește. Experiențele sunt variate, oamenii diferiți. Și am învățat nu doar că aceeași tipologie se întâlnește la toate popoarele, dar și că pădurea cu uscăturile-i aferente e uniform distribuită pe globul pământesc. Sunt și români faini, așa cum sunt și canadieni faini. Și viceversa. 
În fine, domnița cu pricina, care e doar un exemplu aleatoriu – sunt convinsă că și tu ai avut genul acesta de experiențe – s-a ofuscat toată și, în scurta conversație de maximum cinci minute, a avut vreme să-mi reproșeze ferm insensibilitatea la faptul că e și gravidă, și nouă în Canada. Pe scurt, avea nevoie de ceva de la mine, însă îndeplinirea dorinței ei era condiționată de furnizarea unor documente pe care nu le putea obține din cauză că era nou venită. Eu, în opinia ei, trebuia să închid ochii și să accept, chiar dacă, pe termen lung, acest lucru mi-ar fi putut aduce prejudicii. Legea, în opinia ei, trebuia ocolită și ignorată în situația de față, pentru că, repet, ea era româncă. În plus una gravidă. Am încercat, cu empatie, să îi explic cum stă treaba, însă iritarea i s-a transformat în ironie, apoi în cuvinte grele despre mândria – sau lipsa ei – de a fi român. Am renunțat, în cele din urmă la dialog, lăsând-o în drumul dezamăgirilor ei naționale. 

Întâmplarea în sine m-a lăsat cu un gust amar. Chiar dacă-i voi uita numele și cuvintele, va rămâne mirarea că unii oameni pot invada pe alții cu vorbele și nevoile lor, puse ca un pistol la tâmpla celorlalți, cu șmecheria de a scurta drumul regulilor și a ascunde sub preș legea. 

Nu e nici prima, nici ultima întâmplare de acest gen. Până la urmă lumea în care trăim e o junglă, o pădure de lămâi, din care încercăm cu toții să facem limonadă. Uneori reușim. Alteori ni se strepezesc dinții, privim prin tunel, știind că luminița ne așteaptă la capăt, chiar dacă în anumite zile ea pare a se îndepărta precum Mecca. Însă speranța moare ultima. 

Iar eu, la început de an, vă urez să fiți sănătoși și să aveți parte în viață de oameni ce poartă, nu neapărat stindardul tricolor, ci cel al respectului și corectitudinii. Ne iubim conaționalii.  Dar omul bun e bun, indiferent de limba pe care o vorbește. 

Ianuarie  – 2024 – Observatorul, Toronto

Se poate scrisul creativ învăța?

E marți și mi-a venit un gând.
Se poate scrisul învăța? Și nu mă refer la buchiseala comunicativă a literelor, ci la scrisul creativ.
Părerea mea sinceră e că nu. Fără excepție.
Trecând peste seturile de reguli gramaticale, logice etc. care, fără discuție, le poate învăța (aproape) oricine, cred în rețeta veche: inspirație și transpirație.
Dacă nu există talent, pentru a șlefui diamantul, vei găsi la bază o piatră de râu.
Desigur că și viceversa e valabilă.

În societatea noastră cererea face oferta. Așa că vrei să fii scriitor? Nicio problemă frățioare, &$# lei ora și poți deveni.

Realitatea e că doar construcția, fără suflul emoției, e nimic. De aceea cu același set de cuvinte poți transmite o lume. Ori, dimpotrivă, un mare nimic frumos ambalat.

Dă același număr de cuvinte unui poet și apoi unui contabil.

Nu oricine poate fi medic, muzician, pictor etc. Sunt meserii, și sunt meniri.
Unii vând iluzii. Alții le cumpără.

Am avut o discuție cu cineva. O discuție în contradictoriu, pentru că persoana cu pricina susținea că, în viitor, scriitorii vor fi înlocuiți de roboți. Că AI este viitorul până și în acest domeniu. Că cititorul va ajunge să apese câteva taste cu propriile preferințe și în câteva minute va obține cartea dorită.

Din același motiv, nu cred. Fără emoție, fără stropul acela de divinitate, care să însiropeze cuvintele, să arcuiască literele în fandări absolute, fără picătura de condiment ici și colo, nu se poate. Talentul nu poate fi explicat, cumpărat, învățat… E mai presus de logică. Iar sufletul absoarbe energia secretă din corpul literelor, cuvintelor, propozițiilor.
Am văzut sfaturi ambalate în discursuri oratorice de invidiat, seturi de reguli care asigură succesul asigurând nu doar faima, ci și un cont grăsuț în bancă.

Creative writing e o industrie, bazată doar pe câștigul imediat al omului de afaceri, al „profesorului” care pregătește elevul plătitor. Și nu face decât să producă mari deservicii tuturor, singura excepție fericită fiind el – pentru că e singurul remunerat pe nișa unde își desfășoară talentul: acela de a-i convinge pe ceilalți. Produsul: foarte multa maculatură, care invadează piața formând o aglomerare cumplită pe piața de carte.

E doar un business. Cineva câștigă. Ceilalți pierd. Întotdeauna doar unul ia cireașa de pe tort.

Desigur că, în lipsa criteriilor adevărate de selecție, de evaluare onestă, ar trebui să se activeze bunul simț al celui care se dorește cu orice chip scriitor.

Ai început să zâmbești, nu-i așa?
Exact.
Ți-am spus, e un gând de marți.


Luni

Azi e un frig cu zurgălăi. Am ieșit din casă cu intenții onorabile și gimnastice. Însă, după două sute de metri, cu ochii lăcrimând, m-am întors, lăsând eroismele pe altădată. Cum sunt sensibilizată de la răceala/gripa ce-o fi fost, am zis că fuga e rușinoasă, dar e sănătoasă. Fuga de la locul acțiunii. Că fuga-fugă e și mai sănătoasă și mai aprigă cardio și alte cele. În fine, sunt -11, dar cu vânt sunt -17.
Satisfacția mea majoră e că în Kitchener e mult mai frig.
Acu’ o să ziceți aia cu capra și cu iarba, dar jur că nu mă bucur de necazul bieților kitchener-ieni(?), însă încă retrăiesc senzația de mirată bucurie când am descoperit, după 13 ani de locuit în orașul cu pricina (și de îndurat severitățile hibernale), că Toronto e mai blând și vara, și iarna. Pentru mine a fost paradisiacă descoperirea. Și practic, am simțit Toronto ca pe o nouă emigrare, cea adevărată, pentru că în Kitchener mi-a plăcut pentru că m-am obișnuit, însă Toronto pentru mine e altceva. E vorba despre chimie, aceeași, pe care o simți și față de oameni.
Am intrat să vă spun, ca de luni, așa, două vorbe la repezeală, fără un gând anume.
Doar să vă urez să fiți bine, că viața e un bob de lacrimă cu două jumătăți egale. Ca ziua și noaptea. Lacrima bucuriei și lacrima supărării.
Și-ntre ele se-ntinde, ca o bandă desenată, traseul sinusoidal al sorții noastre.

Și dacă ploaia s-ar opri…

Autostrada la scăldat. Zi de spălat păcate. Apocaliptică.
Întuneric. Spart din loc în loc de jarul farurilor din față. Ștergătoare de parbriz, sinistru dansând, arată drum. Limpezesc umbre întunecate și ude. Gânduri.

Ochii mei roșii. Ieșiți din orbite ca la melc. Lipiți pe sticla rece, invadată ritmic de nori rupți în coate, supraponderali, emigrând pe pământ.
Uzi emigrând pe pământ.

Mă ustură ochii de concentrare. Nu văd liniile de demarcație între benzi. Piciorul pe accelerație. Privirea înghețată. Nu clipesc. Ne grăbim. Viteză.
Poate că azi vine potopul?!
Mă mișc în tandem cu toții ochii roșii. Alergăm spre departe, spre înainte. Toți. Cu același start luat rând pe rând. Cerul e smoală. Negru impenetrabil.

Închid radioul. Veselia lui Ed Sheeran scuipă modern. Natura e sobră. Dramatică. Ieșită la vânătoare. Clasic răsculată. Ud pedepsind. Dizolvând graba, păcatul, umanul, lumina.
„I’m in love with the shape of you”, sună ca o manea ieftină într-o bibliotecă, sau într-o catedrală.

Miroase ud și sună ud.

Exituri. Tentant. Cumințenia străzilor din orașe cu cincizeci de kilometri pe oră. Semafoare generoase și roșii cu timp de clipit. De verificat telefonul și trimis mesaj: „Mai am o oră. Nu te îngrijora!”

Exit. Lejer. Răgaz. Domol. Lin și cuminte.
Tentant.

Nu ies. Fac parte din joc. Joc viteză. Joc ardere. Până la capăt.
Șah. Negru și roșu. Roșu și negru.
Dragoste și păcat. Lumesc rulând viteză. Negru de smoală, roșu de foc.

O oră și un pic până la adăpost. Cuib cu acoperiș. Cuib uscat. Cuib lumină. Cuib acasă.

PS: GPS-ul: You have reached your destination.


E greșit să-ți placă propriul text? Text total uitat, găsit întâmplător prin „hârtiile” scrise în vremurile bune de blogăreală? Lipsă de modestie? Poate că da. Însă jur că sunt total detașată de el. Deci e ca și cum nu ar fi al meu. Nu dați cu roșii stricate, bulgări de zăpadă! 🙂

De bine.

Rutina e alb-negru. Cel mult sepia. E o zi când înghesui în geantă o bucată de ianuarie, niște soare, plus sămânță de evadare.

Rutina întinde sub roți un drum lung și clar între două puncte fixe: eu și tu.

De la mine la tine e toată filozofia asta numită viață, sau fericire, sau respirație, sau cafea de dimineață, făcută de tine și împărțită generos de mine. Cu tine.

Rutina e liniștea pe care îndrăznim uneori să o pieptănăm cu vorbe mari. E umbrela uitată sistematic acasă de mine, pentru că în lupta cu furtuna am învățat să dansăm în ploaie. Mai strănut câteodată. Eu.

Rutina e șansa ori binecuvântarea de-a respira împreună același ianuarie alb-negru, ori cel mult sepia. E o zi ca oricare alta, cu soare și drum lung…

PS. Am găsit textul ăsta vechi și am realizat (încă o dată) că, pe cât sunt de ordonată și organizată cu lucrurile fizice, pe atât de multe texte împrăștiate am peste tot.

Azi e marți

Tags

, , ,

Bun. Sunt tot mucoasă. Și atunci când îmi încep propoziția, fie ea scrisă sau spusă, cu „bun”, înseamnă că nu e bun deloc. În primul rând mi-e dor de vacanță… Nu, n-a fost cea mai reușită. De fapt cred că a fost cam cea mai nașpa, dacă mi-e permis limbajul academic (țțț Dragoș).

De ce? În primul rând vremea a fost cu pitici pe creier. Nu știam că-n Varadero vânturile-și fac de cap în decembrie. Dar ne-am plimbat mult pe plajă – mult mai mult decât în vremuri bune, cu mult soare și valuri pașnice sau deloc. Am prins și două zile țesute cu ploaie de-aia mocănească. Dar am citit mult…

Și, frate, n-am avut net decât cu țârâita. Drept pentru care am stat departe de mulți umanoizi. Jellyfish (sună mai agresiv, Dragoș) la schimb și tot felul de monstruoșenii (licență lingvistică, Dragoș). Dar pauza de oameni e bună. Crede-mă pe cuvânt. Uneori (azi) prefer meduzele. 🙂 Te curentează cinstit.

Am revenit pe plaiurile adoptive cu dorul aferent. Puțin îmi pasă că e cu draci oceanul dacă atunci când deschid ochii dimineața văd imaginea de mai sus. Am revenit și m-am lovit de probleme, de neplăceri, ba și de un virus voinic ce mă aștepta cu brațele deschise.
Păi nu mai bine fără net? Nici virusul n-a dat de mine în Cuba.

În altă ordine de idei, anul acesta am multe pe tavă. În primul rând vreau să termin o carte la care lucrez de ceva vreme. Nu știu ce-a ieși, dar e muncită…

Apoi, în afară de proiectele la care lucrez și diferite colaborări cu publicații din România și diaspora unde „activez” de mulți ani, vreau să intru mai mult în zona muncii mele directe cu autorul. Da, ați auzit bine. Nu cred că am spus aici, dar am început anul trecut un proiect foarte drăguț cu Silvia Tabor. Ce e super simpatic e că ambele suntem românce: una e în Taiwan, alta în Toronto. Observați coincidența literei T. Silvia are o minune de fetiță pentru care scrie povești. Protagonistă e fetița, Charlotte. Frumusețea e că aceste cărți sunt în română și în alte limbi. Eu fac traducere și redactare. Prima carte a apărut înainte de Crăciun. Sunt frumoase, amuzante, educative… e o bucurie să lucrez cu ele. Iar dacă aveți copilași în familie, faceți rost de ele. Transmit pozitivismul dulce al copilăriei noastre.

Cred că multe cărți se cer la lumină (pe când altele nu ar trebui publicate) și doresc să pun la bătaie experiența mea de scriitor/profesor/editor pentru a încuraja sau descuraja anumite proiecte literare. Așa că, dacă aveți nevoie, sunt aici pentru ajutor. Și, chiar dacă nu mai lucrez la SIONO pe moment, vă încurajez pașii înspre această editură, care se străduiește foarte mult pentru cititori.

Și în ultimul rând (azi), am nevoie de ajutorul vostru. Cred că v-am mai spus că obișnuiesc ca la fiecare început de an să dăruiesc două-trei cărți. În fiecare an am dăruit. Am lăsat în parc, în mall, am abordat direct pe stradă sau l-am rugat pe preotul de la biserica noastră să-l ducă pe „Andrei” la câțiva copii nevoiași. Anul acesta am fost departe de România. Așa că vă rog pe voi, dacă știți pe cineva care-și dorește din suflet să citească. Puteți fi și voi. Pentru mine dorința contează. La fel cum contează ca textul să fie citit. Nu vreau să arunc o picătură de apă într-o găleată, ci să fac un dar care să conteze.
Deci, dacă mă puteți ajuta… vă rog. Cărțile sunt pentru România. Și, dacă vreți să îmi spuneți în particular, nu aici, adresa mea de e-mail e sava.toronto@gmail.com

Mulțumesc