Convențional pentru unii, obositor pentru alții, începutul de săptămână creează în mintea mea o bucurie proaspătă, născătoarea unei energii uriașe. Însă dulce, ca o licoare cristalină ce-mi infuzează cu oxigen venele, scrisul mă fură. Puțin, doar puțin să scriu… Nou document, luni, cafea… ce stare de bine!
Am dormit mult în ultimele trei zile. Știu că vina o poartă NyQuil-ul luat după indicațiile doctorului, însă mi-am încurajat trupul: dormi, e bine că dormi, te refaci. Nu ești martorul mucelilor absolute, care îți scutură bine fiecare atom. Dormi și păcălești. Bravo ție! Virusul n-are cu cine lupta și se retrage plictisit. E leșinat, se târâie cât poate, apoi pocnește de singurătate, indignat că nu-l bagă nimeni în seamă.
Acoperișurile caselor sunt albe, zăpada pudrează grădina, iar eu scriu.
Am pus muzică ambientală. N-am dat importanță când am ales-o, dar m-a trezit din armonia aceea calmă și liniară, căreia nu-i dai atenție, la fel cum nu dai atenție aerului, niște sunete dulce-ascuțite. Am ridicat ochii din laptop înainte ca logica să percuteze gândul. Păsările. Păsările din resorturile caraibiene. Negre și sfătoase, punctând casnic din cuiburile lor, ascunse prin palmieri, liniștea dimineților turcoaz. Primul meu gest dimineața: tras draperiile, ieșit pe balcon și inspirat la capacitate maximă nebunia albastră, tăcerile împletite dintre cer și ocean, și sunetul ascuțit, exotic, ca un condiment teribil de parfumat al zburătoarelor necunoscute (nu m-am obosit să văd cum se numesc, doar le-am înnobilat cu majusculă în mintea mea). Ca o madlenă proustiană, sunetul m-a proiectat la mai puțin de două săptămâni în trecut și m-a apucat iarăși dorul – acest sadic însoțitor constant al vieților noastre – de valuri, de diminețile devreme trezite și plimbatul pe malul oceanului. Lungi și epuizante, cu călcâiele îngropându-se în nisip uneori, alteori ocolind armatele de jellyfish – în Cuba sunt niște creaturi absolut fascinante, cu creasta albastră, tivită cu roz. Par făcuți de mâna omului, atât de nefiresc plastifiați par. Cubanezii se tem de ei. Când oceanul e furios sunt foarte mulți pe nisip, plus alte creaturi ciudate. Și scoici minunate.
Ți-am spus că am găsit o scoică albastră? Eu nu cumpăr suveniruri. Adun scoici și construiesc amintiri.
Acasă, pe lângă felicitări dragi de Crăciun, casa împodobită de iarnă, cu brăduțul aferent, deși am fost plecați de sărbători, m-a cuprins călduros și un virusache. M-a luat parșiv și drăgăstos încă din aeroport. Mă aștepta cu covor roșu și temperaturi înalte. Cred că m-am îmbolnăvit în primele cinci minute de Canada. Dar până n-am picat în luptă, am reușit să fac niște ture în parcul pădure de lângă casa mea. Și ce-am văzut… ce m-a bucurat… ce vreau să împart cu voi e imaginea unui cardinal. Mi-s tare dragi și am senzația că aduc bine. Sunt iuți și aprinși, greu de captat în fotografie. Aduc bucurie scurt, apoi dispar ca și cum n-ar fi fost, ca niște flăcări ale speranței și vestirii de bine.
Să vă aducă bine, să vă aducă și vouă culoare, așa cum mi-au adus mie, la început de an. Pe fondul pădurii în sepia, roșul cardinal, mi-a adus primul zâmbet al lui 2024.
Un an se încheie, făcând reverență celui care se apropie festiv, nou nouț, cu zile impecabile, neîncepute, ca un pachet de cărți de joc nedezlipit. O emoție clipește-n paharul de șampanie, iar artificiile colorează cerul orașului. Pragul dintre ani îl simțim prin bilanțuri și promisiuni, ca o nouă șansă pe care ne-o dăm noi înșine.
Cutume și superstiții: lenjerie roșie, bani în buzunare, boabe de struguri, cuvinte rostite când orologiul pragului dintre ani bate, și cine știe câte or mai fi… Omul încearcă să înduplece soarta, s-o vrăjească, s-o croiască după chipul și asemănarea binelui lui. Un an nou – un om nou. Un an bun – un om bun.
2023 a trecut. Pentru mine a fost anul celor mai multe călătorii. Am fost mai multe zile plecată decât am stat acasă: România, Austria, Germania, Cehia, Belgia, Grecia, Statele Unite, Cuba – în unele dintre țări (Cuba și State) am fost de mai multe ori.
Anul mi-a fost rodnic și bun. N-am publicat carte nouă, ca în anii anteriori, dar am fost parte din antologia „Un nou început” și am definitivat proiecte și muncit la altele care, cu ajutorul lui Dumnezeu, se vor finaliza în anul ce așteaptă în culise să intre pe scena vieților noastre.
A fost un an încărcat și drag, un an în care am cunoscut mulți oameni – unii au intrat solid în viața mea cu poveștile lor. Căci suntem povești umblătoare, suma amintirilor și emoțiilor noastre. Suntem iubiri condiționate și necondiționate. Ne iubim ca într-o rugăciune copiii și părinții. Creștem iederă în relațiile noastre
Mai e puțin și cifra se schimbă, 3-ul se transformă-n 4. Și vă doresc… Vă doresc ca 2024 să vă fie cel mai bun an de până acum! Să vă îmbrace cu haina liniștii sufletești și a iubirii! Să fiți sănătoși și să găsiți bucuria fiecărei zile, indiferent de previziunile meteorologice ale sorții!
Azi plouă în paradisul cubanez. Paradis… Discutabil. Și pentru cine? E ca cifra 9. Din partea cealaltă e 6. Mai presus, sau mai adânc, decât imaginile feisbuciste, realitatea poartă încă pișcăturile pandemiei, iar cubanezii sunt, în marea lor majoritate, săraci ca-n palmă. Până și noi, cei care evadăm din confortul iernii de acasă, găsim nod în papura caraibiană turcoaz. Facem comparații, cuantificăm. Însă ne scăldăm în propria vacanță, în peisajul absolut, în Atlanticul nepăsător la dramele umane. Și-apoi ne întoarcem cuminți în casele noastre frumoase, cu telefoanele doldora de poze, întrebându-ne dacă localnicii sunt conștienți de frumusețea nepământeană în care trăiesc, ori visează ingenuu oameni de zăpadă.
La ce mă gândesc întreabă retoric FB-ul. Uneori pun botul și răspund. 🙂 Mă gândesc: ce bine că plouă. Mă înfrupt din net un pic. Aici netul e prost și întrerupt. Și numai la el nu-ți stă gândul când oceanul îți înspumează epiderma, ca frișca înghețata. Sunt din 16 decembrie aici, iar zilele au fost și sunt ca o șaorma cu de toate. A fost un Crăciun altfel, dar la fel de splendid ca toate celelalte, pentru că peste tot sunt oameni și peste tot e Dumnezeu. Iar dacă te întrebi de-am colindat, îți spun sonor și răspicat că da. Și nu vorbesc metaforic, referindu-mă la muzica valurilor. În ziua de Crăciun am ieșit cu hidrobicicleta în larg și ne-am filmat colindând. „Ce vedere minunată” a ajuns la ai noștri cu același gust de dor, ca și cum am fi fost acasă. E drept că ținuta a lăsat de dorit. În plus am fost și desculți… Dar acestea sunt detalii insignifiante. 🙂
La ce mai gândesc? La bucuria de-a avea cu mine un Kindle, pe care l-am purtat peste tot și-am citit enorm, profitând de fiecare moment. Minunată invenție: să ai o bibliotecă întreagă într-o cutiuță subțire, ușor de strecurat în geanta de plajă, sau chiar în buzunar. Nu e reclamă, e doar bucuria unui obiect atât de util și ingenios. Obișnuiam să iubesc mai mult cartea fizică, însă în ultima vreme am trădat-o în favoarea micului ecran. Sunt nevorbită (mai degrabă nescrisă) pentru că mi-a fost anul cu multe drumuri. Însă am atâtea adunate… și o carte la care trudesc de ceva vreme, care se înalță cărămidă cu cărămidă. La ce mă gândesc? Uite, ți-am spus. 🙂
Am citit patru cărți zilele acestea. Sunt la a cincea. Impropriu spus citit. M-am înfruptat din ele ca dintr-un tort, flămândă de cuvinte, însetată de metaforă, de construcții stilistice. Prima a fost un siropel. Am dus-o până la capăt, deși firul narativ a fost slăbuț, foarte slăbuț. Neconvingător. Retorica personajelor și construcția lor a lăsat mult de dorit. Am simțit pulsând talentul autoarei, dar a fost așa, un fel de ceai dulce, o comedie romantică pe care n-o poți urmări până la capăt fără să pufnești, gândind că personajele sunt păpuși umplute cu puf, fără viață și zbatere.
Următoarele două, scrise de un alt autor, au fost ca votca după un ceai. Una dintre ele bună, bună. Emoții ce te trântesc și de tavan și de podea. Adrenalină cât cuprinde, genul acela în care uiți de tine, trăind în scriitură cu inima în gât. A doua, însă, plină de o ură viscerală, dusă la extrem, anormală. Pe care nu am putut nici să o înțeleg, nici să o accept. Mi-a lăsat un gust amar și mi-a părut rău pentru prima.
A patra a fost magistrală. Deși nu m-au convins toate personajele. Iar unele pasaje au fost subțiri ca firul ce se destramă. Însă au fost acolo descrieri și trăiri pline de o poezie divină, o dantelărie complicată a simțurilor, de-mi venea să pup Kindle-ul…
Nu, nu spun numele. Pentru că la noi nu există analiză literară. Orice observație se ia personal și nu aș schimba nimic. În plus sunt gusturile mele, filtrul meu format pe baza construcției propriei culturi literare, propriei șlefuiri și experienței muncii cu cartea. Nu vreau să fac praf pe nimeni, așa că îmi păstrez gândurile. Aș putea fi un critic literar obiectiv. Aș putea argumenta ceea ce susțin, însă aș fi linșată imediat. Ce aș obține? Mi-aș biciui sensibilitatea fără rost și fără sens. Fiecare dintre cele patru cărți au sau vor avea cârnat lung și laudativ de păreri pro. Și nu mă cheamă Ghiță contra să pun eu piedică. Deci lansare cu mulți cititori pe câmpul de bătaie atât de generos și acceptativ al literaturii române contemporane!
În altă ordine de idei cred că unii dintre voi știți că m-am retras de la SIONO. Mi-e dragă editura și am muncit pe brânci la ea și pentru ea, însă am obosit rău. Nu doar pentru că nu pot controla anumite aspecte din cauze geografice, dar și pentru faptul că am ajuns să nu mai fac nimic în ograda proprie. Am ajuns să nu mai am sâmbătă și duminică, să lucrez până și în mașină. Să îndur orgolii, să corectez greșeli și să fac redactare la greu. Am ajuns la concluzia că nu merită să rescriu cărțile nimănui într-o așa zisă stilizare. Mă bucur pentru ceea ce am construit, însă anumite drumuri se termină și deciziile trebuie luate și în funcție de dorințele și nevoile personale. Așa că oficial nu mai fac parte din editură.
Sper să investesc timpul meu în ceea ce consider că merită. Pentru că munca la o editură te fură. Te trage în nisipurile ei mișcătoare și te obligă la acțiuni pe care nu trebuie să le faci. Le faci cu drag și devotament, crezând că ajungi la final. Dar nu ajungi. E un fel de Mecca ce se îndepărtează mereu și mereu. Monstrul muncii editoriale crește tot mai mare, strivindu-te pe tine ca individ. Și, cum sunt în primul rând scriitor, am simțit că fac niște sacrificii inutile mie și total neobservabile de către alții. Nu, nu mă plâng. Explic cât pot de detașat de ce am făcut un pas înapoi și am spus: ajunge.
V-am spus cu sinceritate acest lucru. A fost o hotărâre care mă bântuia de ceva vreme și acum, la final de an, am ales să-mi fac propria curățenie și să fac acest pas decisiv. Rămân prietena colegilor mei și, la nevoie, desigur, îi ajut. În plus am majoritatea cărților aici. Deci nimic spectaculos, nimic interpretabil. Doar cred că în viață uneori trebuie să știi când să te oprești.
Vin atât de rar pe aici, încât găsesc WordPress-ul schimbat, neprietenos ca zilele acestea de toamnă târzie. Nu mi-e trist, mi-e bine și cald în casă. Dar FB-ul îmi amintește un moment trist. La Cluj, în 2019. Anii trec.
O fotografie ca oricare alta, o imagine de un eclectism care, nu știu de ce, mereu mă surprinde – o îmbinare dramatică de stiluri arhitecturale și culori ale unui Cluj în care speranța-mi se chinuia să-și închege forțat optimismul prin zăbrele lacrimilor sistematic zdrențuite de un pesimism sibilinic, indus de o parafă medicală. O simplă parafă medicală. Ultim pion pe tabla de șah: mat! Și totuși am tras aer în piept, făcând pauză câteva clipe de la durerea acelor zile – un status quo permanentizat – și-am surprins orașul descărnat și dezbrăcat. Un sfârșit de noiembrie greu de trăit. Plumbuit și amar, spălat de ploi, nesigur pe el.
E-atât de frumoasă toamna noastră canadiană! Ca o femeie cochetă, trecută bine de prima tinerețe, ce-și cumpără straie colorate și se ia la întrecere cu primăvara. Pădurile poartă nuanțe stridente, iar vremea încă ține cu noi. Vara vacanțelor s-a așezat cuminte prin sertarele amintirii, iar noi adunăm recolta în cămară.
Multe românce, purtând în noi ia obiceiurilor românești, punem conserve pentru iarnă. Nu că n-am găsi zacuscă și gemuri aduse din țară prin magazinele europene, dar n-au gustul și aroma de acasă. Iar noi ne-am adus România în bagaje, în suflet și în minte. Așa ne răsfățăm familiile. Așa dăruim copiilor noștri nu doar gusturile copilăriei noastre, dar și niște cutume aproape sfinte, preluate de la mame și de la bunici: cum să alegem roada coaptă și bună, cum să ajustăm gustul murăturilor, cât să îndulcim dulcețile și gemurile, cum să potrivim la foc zacusca.
Și ce aromă dumnezeiască e în bucătăriile noastre, care întâmpină tricolor cornul abundenței legumelor și fructelor! Sunt zile obositoare pentru gospodine, dar parfumul lor pune pe masă icoane dragi, pe care le purtăm în noi.
– Lucrul mult salvează sufletul, spunea bunica.
Avea către nouăzeci de ani și muncea. Croșeta un soi de carouri colorat spiralate, niște acoperitori inutile de scaune și de mese, pe care ni le dăruia, uimită de caleidoscopul de lână. Noi mimam bucuria, iar bunica era fericită de bucuria noastră.
– Ce faci bunică?
– Îmi umplu timpul, spunea, ca și cum timpul ar fi fost o sticlă goală care, dacă n-ar fi fost umplută, s-ar fi spart de la presiunea singurătății. Omul are nevoie să umple un gol și să fie bun.
Iar bunica era bună și blândă. Bunica era fermă. Ea nu ridica tonul niciodată și nu am auzit-o certându-se nici măcar o dată. Și nici nu ne pedepsea. Însă din două vorbe, chiar și acelea spuse cu blândețe, trezea rușinea din noi pentru câte-o nefăcută. O ascultam pe bunica. Nu de frică, ci de rușine.
La Sava prunele creșteau cu miez de zahăr, iar merele erau gargantuești și încovoiau ramurile. Nucile aveau carnea albă, iar gutuile erau felinare parfumate. Sau poate așa mi se păreau mie, trăind în lumea copilăriei mele, ca un minuscul Gulliver în țara uriașilor.
Bunica făcea silvoiz (magiun de prune) și corobețe (felii de măr uscat înșirate pe ață). Camerele, ce vara țineau prizonieră răcoarea, se umpleau de mirosul sfânt de gutuie, galben așezată de bunica pe dulapurile înalte și masive din lemn.
In pod, soldățește aranjate, erau ghirlande de corobețe agățate în cuie, prune uscate, nuci, pere – tari ca piatra toamna, dar care se transformate magic când afară viscolea. Deveneau zemoase și moi, de parcă ar fi avut nevoie de mai mult timp de gândire, iar bunica le știa secretul și aștepta răbdătoare.
Eu știam că-n podul casei e o comoară, dar taina ei mi-era interzisă, că eram mică și scara era periculoasă. Nu aveam voie să merg neînsoțită.
Văd și acum cu ochii minții, în penumbra ocrotitoare, ordinea farmaceutică a bunătăților ce-și așteptau cuminți rândul în podul uscat al bunicii.
Cât de frumoasă ne este toamna! Așa cum e ea. Ca o femeie cochetă, trecută bine de prima tinerețe. Cu straie colorate, de primăvară matură, de vară indiană…
Pădurile poartă culori stridente, iar vremea ține cu noi. Vara vacanțelor s-a așezat cuminte prin sertarele amintirii, iar noi adunăm roade în cămara sufletului.
(Vremea cămării – articol apărut în octombrie/2023 – Observatorul de Toronto)
Când gătesc, ascult tot felul. Uneori și ce nu vreau, pentru că am mâinile ocupate și nu apuc să schimb canalul. Azi mi-a ajuns la urechi un dialog (pe un program românesc). Mi se pare mie sau ceva e total greșit aici? Nu contează emisiunea și nici canalul. E vorba despre un el și o ea care vor să se cunoască. Sunt ambii studenți și au douăzeci și ceva de ani. El: Ce hobby-uri ai?
Ea: Să călătoresc, gen… Să merg în cluburi gen, să ascult muzică gen. El: Am înțeles.
Ea: De unde ești? El: Din București. Ea: Am înțeles. El: Tu de unde ești? Ea: Din Târgu Jiu. El: Am Înțeles. Am fost și eu la tine în oraș. E frumos. Ea: Ce ai vizitat? El: Stadionul, sala Sporturilor…
Ea: Am înțeles… Ai vizitat Coloana Infinitului sau opera lui Brâncuși? El: Nu am apucat.
Ea. Îmi place și mie orașul tău. Am visat să trăiesc în București de când eram mică.
El: Da, e frumos Bucureștiul. E cel mai mare oraș din țară, de aceea e capitala României. Ce ai vizitat?
Ea: Parcurile și mallurile. El: Am înțeles.
Ce am înțeles eu: că ambii au înțeles și că „gen” se poate folosi oricând, oricât și în orice context. Prin emisiune s-au perindat mai multe perechi, gen (da, m-am torturat, dar dascălul din mine a simțit nevoia să se convingă). Toți aveau genul acesta de dialog total lipsit de imaginație, cu un vocabular sărac și o gramatică chinuită și presărată de ticuri verbale. Ghiciți dacă printre hobby-uri se număra cititul. Nu. Ați ghicit. Oare cărțile dispar încet din viața noastră? Oare cultura devine… SF?
PS – Nu știu ce e cu spațiile dintre rânduri. Nu mă mai înțeleg cu WordPress-ul. Gen.
Am văzut undeva o fotografie în care o fetiță se privește în oglindă, însă imaginea reflectată e cea a unei bătrâne. Morala era că viața-i o clipă.
Ana a plecat acum șapte ani. În 13 iulie. O parte din lumea ei s-a dus, o alta ne-a rămas moștenire. Este motivul pentru care am scris „Ana”, pentru că mi-a dăruit povestea ei!
Mi s-a confesat. Mi-a pus în palmă secretul ei, viața ei. Mi-a tapetat cu dragoste și înțelepciune copilăria. Când am deschis ochii, lumea mea era plină cu bunici. Cinci la număr. Buna și bunu, bunica și bunicu și tata-bun (străbunicul). În plus, mătușa Valerie și unchiu’ Cornel, care erau tot un fel de bunici.
Bunica și bunicu erau părinții mamei și locuiau la Sava. Acolo locuia și libertatea mea. Un copil ia de bun și de firesc lucrurile găsite pe pământ, pentru că atunci când deschide ochii, universul este deja mobilat. El face inventarul și se bucură sau plânge experimentând.
Trăiam în aceeași curte cu bunicii paterni. Geografic erau la o aruncătură de băț. Însă distanța dintre mine și ei era mare. Bunu era înalt și drept, un gospodar deștept, cu agoniseli așezate, cu vorba rară și o mustăcioară a la Hitler. Avea casă frumoasă, atelier de scule, pivniță plină cu vinuri alese și, la modul general, lucruri de calitate.
Seara citea „Darwin” și „Viața lui Napoleon”. Avea vorba rară, cumpătată și respectul nelimitat al celorlalți. Când am început a pricepe îmi spunea să învăț, că învățătura e cea mai mare bogăție a omului. Și așa este.
Însă curtea era plină de interdicții și cele două porți de la grădina mare de legume și fructe aveau lacăte care se uitau la mine mari și reci. E drept că era un tărâm fabulos, stăpânit cu pricepere de bunu, acel geniu al grădinăritului, cu legume gargantuești și soiuri de struguri nemaivăzute, trandafiri demni de palatul Buckingham, zmeură cu bobul mare și cele mai zemoase vișine. Nu știu de ce, dar n-am escaladat niciodată gardul înalt. Nu cred că m-au oprit nici înălțimea lui și nici lacătele intimidante. Stavila era chiar personalitatea puternică a tatălui tatălui meu.
Verișoara mea, care venea doar în vacanțe, era cuminte și liniștită, pe când eu făceam lucruri: răsturnam sau udam chestii și eram pedepsită. Mereu capul răutăților. Pârâtă că tulbur ordinea și liniștea. N-am cuantificat niciodată pălmuțele luate de la mama pentru prostiile, nevinovate cu siguranță, pe care le făceam în curtea bine organizată și patronată de bunu.
Ne-o fi iubit în felul lui bunu, însă viața lui era atât de farmaceutic și exact împărțită, încât până și iubirea lui era atent drămuită, repartizată pe merit și greu de tradus în înțelegerea mea de copil. Oricum, afecțiunea acelor vremuri nu era explicită. Copilul trebuia pupat doar în somn, ca să nu și-o ia în cap. Așa se spunea, așa se făcea.
Buna era complet anihilată de personalitatea covârșitoare a bărbatului ei. Suspectez că-n tinerețe a fost spontană și jucăușă, pentru că îmi povestise cum, odată, uitând că e măritată se dusese la o nuntă de unde bunu o recuperase și adusese acasă cu o nuielușă subțire și dureroasă de alun, plesnind-o tot drumul. Dar la vremea când am prins-o eu, era o figură destul de ștearsă, topită în regulile de fier ale casei.
De cealaltă parte, la Sava, nu existau pedepse. Nu existau limite. E drept că nu erau copii de vârsta mea cu care să mă joc, dar aveam „soră de pat” și „soră de drum” – surorile mamei nemăritate la vremea aceea, era Rimbor, un ciobănesc mioritic, mai mare ca dimensiuni decât mine, care mă asculta, erau poveștile lui bunicu și explicațiile bunicii.
Bunicul mă adormea cu basme, și mă învăța rugăciuni, cu o voce caldă, mulată pe sufletul și nevoia mea, iar bunica avea explicații și filosofii și pentru cele mai banale situații, pe care le dizolva spre înțelegerea și acceptarea mea. La drept vorbind, azi știu că mă și prostea bunica la greu, pe principiul că și minciuna-i vorbă și-mi alimenta imaginația cu invenții de moment, care o scoteau din dificultate. Pentru că nu-mi plăcea carnea, îmi dădea din tocană inima, sufletul și bătuca găinii. Bucățile deveneau delicioase cu poveste și mâncam suflet cu mămăligă fără să comentez. Psihologia bunicii nu dădea niciodată greș. Și, dacă toată lumea era mulțumită și fata hrănită, ce mai contau mijloacele de convingere?
Multă răbdare aveau bunicii materni. Erau bunicii din poveste.
Cum să nu mă simt norocoasă că am crescut în ograda lor? Și cum să nu port cu mândrie numele paradisului unde am fost arăduită? Sava.
* Anii au trecut. Primul s-a dus bunicul. După ce a rămas singură, bunica și-a petrecut la noi toate iernile, iar când mergeam în România venea să stea cu mine. Și nu sunt cuvinte suficiente în dicționar să pot descrie liniștea mea, când îi știam pe toți trei sub același acoperiș: părinții și bunica. Mi-au rămas multe de la bunica.
Material, doar o farfurie pictată cu un cocoș și o găină.
Dar atâtea amintiri. Atâta dragoste. Toată copilăria atent vegheată. Râsul ei dulce, lipicios ca de fetiță.
Avea o expresie a superlativului absolut, care mi-e tare dragă. – Cum e rochia bunico? – Nu se poate mai frumoasă. Anii au trecut. Ana, o copilă născută în vremuri grele, ducând pe umerii ei stigmatul unei societăți rudimentare și-a dus viața dincolo de hotarele veșniciei.
A fost credincioasă. A iubit și a făcut copii, și a crescut nepoți. Și-a așezat înțelepciunea în fiecare dintre ei. Și într-o zi de 13 iulie a plecat. Iar eu, deși am vrut să zic două vorbe, m-am lăsat dusă de valul poveștilor.
Obișnuia să îmi spună tata – mai ales după ce ne-am mutat în Canada – că e mare lucru să ai noroc de vecini buni. Că neamurile și familia ți-or fi ele aproape sufletește, însă, când geografia sună clopoțelul de urgență, vecinul e primul care-ți sare în ajutor. La vremea aceea, mărturisesc, mi-au trecut pe lângă urechi aceste vorbe, la fel ca multe altele, la fel de însemnate. Însă ele au rămas înregistrate într-un colț al minții mele, de unde revin periodic, certificând adevăruri general valabile, care se construiesc în jurul meu ca un cuib, odată cu trecerea anilor.
Omul bun e o binecuvântare, iar când locuiește pe strada ta, gard în gard cu tine, e cadou personal de la divinitate.
Am avut de-a lungul timpului parte de persoane minunate, care, încet, din vecini s-au transformat în prieteni, iar, după o vreme, i-am putut numi familie. Și la Cluj, și în Kitchener, și mai apoi în Toronto.
Fernanda locuiește în dreapta casei noastre și are două fete de aproximativ vârsta noastră. E un pic mai mare decât mama, însă are același spirit de cloșcă drăgăstoasă, aceeași înțelepciune și aceeași neoboseală de gospodină în continuă activitate. Pe scurt, e mama noastră portugheză.
Fetele ei, croite după același model, au o bunătate atât genetică, dar și dobândită din educația dată de niște părinți buni. Zarurile au căzut bine și ne-am împrietenit. Aida, fata cea mare este cel mai pozitiv și cald om pe care îl cunosc, deși am o listă generoasă. Locuind în același cartier cu noi, vine zilnic la Fernanda, în consecință o văd foarte des.
În afară de vorba bună și privirea directă, fata cea mare a vecinei noastre emană o energie pozitivă și o încredere în ea însăși, o bucurie a înțelegerii vieții și o inteligență vie. Nu ai cum să nu te simți bine în preajma Aidei, pentru că este un om cultivat și informat, cu un simț al umorului ieșit din comun.
Ieri ne-am întâlnit ca de obicei, la gardul dintre grădini și, discutând despre vremea ciudată care se înverșunează parcă împotriva umanității, a spus ceva care m-a făcut să râd. „Cu siguranță mama natură e la menopauză, așa se explică schimbările din ultima vreme.”
Noi nu suntem grădinari de soi. Așa s-a nimerit. Deși iubim natura și ne îngrijim bucățica de pământ din preajma casei, nu avem pasiunea straturilor sofisticate, încărcate cu zarzavaturi și flori. Dacă în vecini e farmacie de rondouri, soldățește aranjate cu tot felul de roade ale pământului, noi am plantat iarbă, avem flori care cresc an de an și am lăsat doar un colțișor pentru zarzavat. Și asta la sfatul Fernandei, pentru că: „e păcat! E bun pământul. De ce să nu culegeți și voi roșiile voastre?” Așa că am cultivat an de an câte ceva. Anul acesta hotărâsem să lăsăm doar iarbă și flori, mai ales că am fost plecați într-o vacanță și ne-am întors cu ceva vreme peste perioada în care se plantează legumele.
Însă omul propune și Dumnezeu dispune. La întoarcere ne așteptau cuminți răsadurile pregătite de vecina noastră. Toate argumentele noastre s-au topit în fața gestului ei. Nici nu am îndrăznit să-i spunem intenția noastră inițială. Cum să nu pui roșii cu vecini atât de buni și grijulii? Pentru că nu doar grădina rodește, ci și inimile noastre.
De ce dăruiesc extrem de rar propriile cărți? Nu din parcimonie. Nici vorbă. Ci pentru că nu îmi place să bombardez oamenii cu mine, cu ceea ce am scris, cu gândurile mele, cu sufletul meu așezat în cuvinte.
A dărui propriile cărți altora, îmi pare o formă de agresiune. E ca și cum i-aș sili pe ceilalți să mă ia cu ei acasă. Ca și cum i-aș obliga să bage pe gât o mâncare pe care eu o iubesc, însă lor nu e sigur că le place.
Desigur că dăruiesc cu drag o carte atunci când simt/văd/aud că persoana respectivă și-o dorește. Ori atunci când admir din tot sufletul pe cineva și cartea mea e sinonimul unei îmbrățișări-dialog. O dau cu toată dragostea, știind că merge într-un acasă, că e pe mâini bune.
Da. Dăruiesc foarte rar propriile cărți. Nu din zgârcenie, ci dintr-un fel de sfioșenie. În definitiv, e ca și cum m-aș dărui pe mine.
Desigur, am și greșit uneori: ori nedăruind (neavând percepția corectă pe moment și sesizând după…), ori dăruind unor persoane de care cartea s-a lovit ca mingea de ping pong în perete.
Dar a fost rar. Rarisim. Excepții de la regulă. Inevitabile. Lecții de la viață…
În rest, cărțile mele se odihnesc în librării de unde, tiraj după tiraj, ajung la cititorii mei dragi, care-mi primesc inima și mi-o trimit, atât de frumos, la schimb, pe a lor.
E un șah absolut fermecător.
Apropo, de curând am și trei e-Book-uri. La cerere, „Ana” a apărut imediat după publicare în format electronic, pentru a ajunge mai ușor în diaspora – mai ales că era pandemie. Însă „Orizuru” și „Promisiuni” sunt noi nouțe. Posibil să apară și „Pași” sub același format.
Sweet & Salty 