• About

Sweet & Salty

Sweet & Salty

Tag Archives: fericire

Jurnal de viață

17 Monday Sep 2018

Posted by sweet & salty in File de jurnal, Geografie subiectivă..., Imagini...

≈ 22 Comments

Tags

albastru, binecuvântare, bouche bee, ceață, colivii, copaci, dune, fericire, flori, griuri, lac, marin, matinal, muzică, nisip, om, pescăruși, răcoare, scoici, vară indiană, veverițe, viață frumoasă

27

După o sută de ani, concretizați în mai mult de două luni, azi am ieșit în sfârșit din casă. La începutul lui iulie mi-am fracturat glezna. Și, pentru că fac toate lucrurile serios, am ales să fie la piciorul drept, ca să fiu sigură că nu conduc nici mașina. Și, firește să fie vara.
Cum, în general, am bula mea roz și frumoasă, mi-am zis că nu-i nimic, că ce? Fiecare om își rupe câte ceva periodic. Acum era rândul meu. Că o să scriu muuuuuult, că la-la-la… Însă m-am trezit cu o gheată ortopedică până la genunchi și cu niște cârje care mi-au nenorocit și mușchii palmelor.

Nu știu exact cum să mă descriu eu pe mine: purice potcovit, sau barză grasă-ntr-un picior? Poveste lungă, pe scurt: m-au apucat toate depresiile și anxietățile la un loc. Adio zumba, plimbări, sală, lac, orice ieșire etc. etc. Cum eu sunt activă și iute, faptul că am trecut la sportul de stat: pe scaun/pat/fotoliu, m-a făcut să iau și niște kilograme pufoase și antipatice, că, deși am eu temperament iute, metabolismul mi-e de ardeleancă. Încet. Mă îngraș ușor și slăbesc greu.
***
Am pregătit eu aseară, cătrănită, toate cele de mers la apă. Toată vara m-a ars dorul să ating, măcar cu degetele de la picioare, răcoarea umedă a lacului. Fusesem în luna mai în Dominicană, apoi în long-weekend-ul de la începutul lui iulie în Quebec (Doamne, ce minunăție de loc!). Luni seara am ajuns acasă, iar marți mi-am făcut piciorul varză.
Și… the end cu vara mea.
***
Am ieșit din casă la opt fără un sfert, să fim acolo cât mai devreme. Când am ajuns, toată depresia și anxietatea, și ce-o mai fi fost pe acolo, s-au spart ca un balon bine umflat. Am uitat și că-s grasă și c-am fost pedepsită la ne-mișcare și că încă mi-e glezna umflată. Am uitat tot.

6

Lacul, îmbrăcat în ceață, s-a deschis în fața mea într-un panoramic larg, năucitor: o zonă de catifea lăptoasă, cu toate nuanțele de gri posibile și imposibile: moi și delicate, ascuțite și reci, metalizate ca niște tiare, tivite discret de lumina matinală… Am rămas bouche bée, vorba francezului. Era încă răcoare și simțeam, umed, sărutarea lacului. Îl puteam respira prin toți porii.

Plămânii mi s-au deschis relaxați, grăbiți să se umple de binecuvântarea marină. Mintea mi-a înflorit în multitudinea de griuri care reverberau într-o muzică de nuanțe. Am uitat și cum mă cheamă. Altă planetă, frate!

22

Apa era foarte curată și se vedeau foarte clar dunele de nisip, pietrele și scoicile. Frumoase pot fi pietrele și poezie copacii! Lângă lac e o pădurice, unde natura asortase cochet flori mov și galbene și aruncase așa, ca niște bombonele pe un tort, un soi de fructe-flori roșii, iar în copaci erau atârnate, de mâini de oameni buni, colivii cu mâncare pentru păsărele.

12

Am făcut poze, multe poze. Mi-am făcut pofta și dorul. Și la furnici și la muște, la frunze, la flori și la o frumusețe de abanos ce intra în apă făcând un contrast fantastic cu pământul și apa: focul poveștii lacului.
Am făcut poze la apă și la cer. La oameni și la nisip. La scoici și la pescăruși. Mie nu. Eu eram doar prelungirea telefonului. Doi ochi de melc ce pipăiau culori.

10

Și mi-am umplut bateriile sufletului, fericită că sunt om. Om cu doi ochi și două picioare și pot să respir miros umed de pădure lângă lac. Am intrat în apă, ceva mai târziu, și, deși  jumătatea lui septembrie, apa a fost prietenoasă și călduță.

Când a crescut mare dimineața, griul s-a topit într-un albastru de te dureau ochii. Tare ca țuica de Transilvania. Vibrant. Iar soarele s-a răsucit a vară și a plesnit pasional, ca trezit din amnezie. A început să ardă brusc, cu forță, ca și cum cineva ar fi aprins focul la aragaz. Florile s-au transformat în beculețe colorate: coapte și ele, și pomii, și frunzele deja înroșite a vară indiană.

29

A fost o zi perfectă. Am început-o timid, cu o cafea de Tim Hortons și cu emoții. Nu știam cum va fi. Dar lacul, copacii, pădurea, m-au îmbrățișat. Mă cunoșteau. Nu m-au judecat. Nu m-au certat că toată vara am tras chiulul. Ospitaliere, mi-au zâmbit prin valuri și fluturi și pietre și căsuțe de păsărele. Mi-au urat bine-am revenit. Și-au spus bucuria prin rațe, gâște, veverițe și pescăruși. S-au oglindit în mine.

Am realizat încă o dată cât de frumoasă poate fi viața! Și cât de orbi putem fi! Căci totul e perfect: și noi, și lacul, și apa, și floarea.

262524232120180916_0923082020180916_0851511918141385432999991

Symphony in the garden

07 Saturday Oct 2017

Posted by sweet & salty in File de jurnal, Geografie subiectivă...

≈ 48 Comments

Tags

Casa Loma, castel, concert, fericire, muzică, soprana, spectacol, tenor, Toronto, vals

casa-loma-building-toronto(pp_w608_h404)

Când a început să cânte mi s-a făcut pielea de găină…

Recunosc, nu sunt un consumator de muzică avizat, cultivat, școlit la-la-la. Unicul criteriu de selecție este: îmi place, ori nu-mi place, după caz. La admitere, la liceu a trebuit să trec printr-o probă de aptitudini muzicale și fost coșmarul vieții mele de până atunci. Am învățat cu chiu cu vai un cântecel, cu profesoara mea de muzică și cred că de frică l-am cântat ok. Am păcălit cumva comisia și am luat proba. Am cântat și în cor, cu turma, că cică am voce frumoasă, dar n-am auz muzical, sau invers. Nu cânt niciodată. Nici măcar la duș. Excepție când întâlnesc pe stradă vreun câine, care e suficient de departe de stăpân, ca să nu sperii stăpânul. Cânt că mi-e frică, să nu mă simtă.

Și de sărbători, colinde că deh…
Whatever… De ascultat ascult. Tot timpul și mai multe genuri cu vreo două, trei antipatii aferente și categorice.
Iubesc muzica simfonică și opera. Ador să ascult în mașină cu sonorul dat foarte tare. Îmi place vibrația aceea divină. Îmi crește inima și adrenalina și pâlnia prin care-mi intră oxigenul în plămâni. Îmi cresc aripi. Nu. Nu calc mai tare accelerația. Nu mă cred avion.

Suntem binecuvântați cu atât de multe minunății. E suficient să deschidem ochii, urechile, inima. Și suntem copleșiți de sunet ori culoare…
Cât de frumoși sunt oamenii talentați, oamenii atinși de divinitate, oamenii cu har…

Gala operei a avut loc la Casa Loma (Casa de pe deal sp.), un loc pe care cu greu îl asociezi mental modernei metropole canadiene. Imaginea castelului cu aproape o sută de camere, construit în stil gotic în 1911, te duce cu gândul la cu totul altă zonă geografică și istorică, populată eventual cu prințese și cavaleri. Trecerea de la peisajul urban de zgârie nori, sticle și betoane la turnulețele romantic dantelate din vârful dealului, este o veritabilă călătorie în timp. Astăzi este muzeu, odinioară a fost reședința lui Sir Henry Mill Pellatt, militar si economist, cunoscut în principal pentru rolul său major în electrificarea orașului Toronto.

Concertul a avut loc în grădina palatului și de la primele acorduri muzicale, așa cum spuneam, pielea mi s-a făcut de găină. A fost unul din momentele acelea pe care le conștientizezi cu mintea, sufletul și trupul ca fiind perfecte.
Dirijorul Keryy Straton a făcut spectacol în spectacol. Nu doar că a exploatat cu finețe de vrăjitor orchestra, făcând să vibreze dealul, castelul, dar mai ales fericiții muritori aflați acolo, dar a fost și foarte haios. A jonglat cu mimica feței și mișcările trupului, având un joc de scenă continuu cu soliștii, provocând zâmbete și chiar hohote de râs audienței.

Nu poți povesti muzica. Pot să spun însă că atât mezzo soprana Danielle MacMillan, preferata mea, cât și soprana Sara Papini nu doar că au voci rupte din stele, dar sunt și foarte frumoase. Au cântat de asemenea bassul Solomon Tencer și tenorul Vaguif Kerimov. Am ascultat, de fapt inhalat, trăit: Mozart, Rossini, Dvorak, Bizet, Verdi, Di Capua, Gershwin, Lehar, Puccini, Tagliaferri, Offenbach, Donizetti, Gounod, Sieczynski – ordinea e aleatorie.

Te poți detașa de trup și valsa un pic, o miime de secundă printre stele? Te poți. Nu-i așa?
Și asta e fericirea, indiferent ce sinonim alegi să-i pui pălărie. Că e dragoste, când amprenta lui se potrivește perfect cu a ta și uite-așa descoperiți împreună cifrul căii lactee. Că e senzația aceea de zbor pe muzica astrelor ce se revarsă din vocea nepământeană a unui pământean. Că sunt nuanțele vreunui tablou care-ți magnetizează ființa și te întrebi cum doar o mână și o pensulă au așezat buchet poezia și muzica culorii într-un singur loc. Că e un răsărit de soare surprins nud, în intimitate, în momentul acela când lumina toarce viață.
Te zăpăcești, te pierzi. Lumea întreagă îngheață o secundă. Și timpul tace în semn de respect pentru MOMENT. E cadoul tău.
Asta e fericirea. Restul? Sunt bucurii și liniști, maratoane, așteptări și vise.

a5a6a13a19a20a27bb1b8

Trifoi cu patru foi

29 Sunday Jan 2017

Posted by sweet & salty in Bucăți de gând

≈ 7 Comments

Tags

fericire, nisip, omenește, pași, trifoi cu patru foi

12105729_1516000095381527_8506255930688461048_n

Strada încearcă o linie dreaptă. Clară.
De pași  cuminți, păcătoși, grăbiți, sau leneși.

Toți se îndreaptă spre CAUTĂ.
ocolesc alei cernite de nisip murdar.
Coboară, urcă, aleargă, ori se târăsc, încercând să ajungă la CAUTĂ.
dansează, tropăind strident,
când o accidentală fericire se-ntinde baltă și-i udă până la piele,
într-o infimă, dezmățată primăvară, de cinci minute.

Fac un pic de gălăgie, dar se împiedică prostește în primul bolovan…
Uneori obosesc. CAUTĂ are nume de familie: MEREU.

E omenește să se mai frângă. Sunt, până la urmă, doar niște bieți pași.
Pot fi de noapte, ori de zi,
ușori, sau grei. Depinde de balast.
Cel mai simplu e să-i miroși, pentru că amprentele lor rămân rezemate de stradă până adorm toate diminețile.
Uneori sunt extrem de plictisiți. Bolnavi.
Și atunci numără oi, sau trifoi cu patru foi.
Merg. MEREU spre CAUTĂ.

E adevărat că se întâmplă să se împiedice și de GĂSESC.
Însă numai în zilele când sunt foarte trendy și poartă ochelari de cal.
Pași. Aiuriți:
„I don’t totally know where I’m going, but that’s never stopped me before!”

Categories

  • A fi scriitor (82)
  • Amalgam (184)
  • Ana (50)
  • Întâmplate sau nu… (47)
  • Bucăți de gând (117)
  • Catchy (16)
  • Concurs (19)
  • De prin viață… (20)
  • Din bucătăria mea (20)
  • File de jurnal (171)
  • Fluturi și alte frunze… (44)
  • Geografie subiectivă… (99)
  • Imagini… (41)
  • Lume color (11)
  • Observatorul (3)
  • pași (34)
  • Promisiuni (4)
  • Recenzii (4)
  • Recenzii și impresii (5)
  • Sava-rine (22)
  • Travel (37)
  • UZP (2)

Arhive

Recent Posts

  • Promisiuni – fragment
  • Promisiunile la Bruxelles
  • Călătorind zile și nopți
  • Român în țara frunzei de arțar
  • Ana – recenzie Cristina Pop – Belgia

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 1,234 other subscribers

Authors

Em Sava

Em Sava

Categories

  • A fi scriitor
  • Amalgam
  • Ana
  • Întâmplate sau nu…
  • Bucăți de gând
  • Catchy
  • Concurs
  • De prin viață…
  • Din bucătăria mea
  • File de jurnal
  • Fluturi și alte frunze…
  • Geografie subiectivă…
  • Imagini…
  • Lume color
  • Observatorul
  • pași
  • Promisiuni
  • Recenzii
  • Recenzii și impresii
  • Sava-rine
  • Travel
  • UZP

Jurnal

  • A fi scriitor
  • Amalgam
  • Ana
  • Întâmplate sau nu…
  • Bucăți de gând
  • Catchy
  • Concurs
  • De prin viață…
  • Din bucătăria mea
  • File de jurnal
  • Fluturi și alte frunze…
  • Geografie subiectivă…
  • Imagini…
  • Lume color
  • Observatorul
  • pași
  • Promisiuni
  • Recenzii
  • Recenzii și impresii
  • Sava-rine
  • Travel
  • UZP

Blog at WordPress.com.

  • Follow Following
    • Sweet & Salty
    • Join 1,234 other followers
    • Already have a WordPress.com account? Log in now.
    • Sweet & Salty
    • Customize
    • Follow Following
    • Sign up
    • Log in
    • Report this content
    • View site in Reader
    • Manage subscriptions
    • Collapse this bar
 

Loading Comments...