Alerg. Zilele, săptămânile acestea calitatea/defectul meu principal e viteza, dar  atât de mare, încât nu reușesc să mă ajung din urmă. Sunt într-o luptă acerbă cu timpul. Încerc să-l păcălesc la fiecare pas. Dar oricât aș fi de iute, El, Marele Etern mi-a devenit mănușă, e cu un milimetru înaintea mea. Mă fardez în fugă, mănânc în grabă, pun pe mine ce apuc. Fac cinșpe lucruri deodată, în loc de cinci cum e ritmul meu normal. Thanks God! că s-a inventat autostrada (cred că e făcută special pour moi). Îmi beau cafeaua la volan. No time for my biscotti!!! Restanțe peste tot, telefonul îmi fierbe în geantă, tableta țipă la mine de câte ori mă vede. Rup câte-o unghie de vreme și fur câte-un rând. Mi-e dor să mă joc cu tastatura, să-mi las gândurile să se amețească în cuvinte, să se izbească goale de albul foii virtuale. Nu azi, nu mâine și nici săptămâna viitoare. Nu e vreme, nu-i timp, nu încă. (Scriu acum, poate-l păcălesc și se culcă pe-o ureche, leneș. Poate-și întinde bine măcar vreo oră, cât să îmi ajungă să mai pun de două vorbe cu puțin zahăr și vanilie, sau ciocolată, mentă, zmeură… )