N-am idee cum am ajuns în barul acela uitat de lume, așezat parcă la intersecția problemelor mele cu mine însămi. De ce aveam senzația de ieșire din timp, de întâlnire cu personaje cunoscute parcă în altă viață?
Știu… noaptea toate pisicile sunt negre, iar imaginația mea bogată proiectează scenarii care, la ora asta-mi par mai reale decât adevărurile palpabile și atât de cunoscute: un film alb-negru cu un barman cu coadă şi cercel în ureche, cu pleoapele puţin lăsate peste ochii obosiţi, cu ușoara ridicare din umeri în loc de vorbe (ce atâtea vorbe?). Un personaj a cărui față am mai văzut-o cu siguranță undeva, cândva… Dar mai cu seamă bărbatul din bar, necunoscutul prietenos ce părea să mă știe, să mă re-cunoscă și revendice, să-mi spună: ”Hei! nu ești singură! Sunt aici!”
Plouă dușmănos, iar ștergătoarele de parbriz aleargă năuc să vâneze șiroaile lungi ca niște lacrimi. Mai am puțin până cotesc pe strada mea. E târziu. Șoseaua e pustie și largă. Orașul doarme, iar felinarele aflate la înălțimea stâlpilor par a se lua la întrecere cu stelele. Recapitulez febril, mintea mea lucrează și acum știu cu siguranță că i-am recunoscut privirea. Nu. Nu am citit-o. Nu am pătruns-o. Nu mi s-a deschis. Însă scânteia aceea căprui a îmblânzit într-o secundă scorpia din mine, pornirea mea agresivă de ripostă, de a-l pune la punct suficient de hotărât, încât să nu las loc la interpretări, ori încurajări. Ce a urmat pe autostradă a fost nebunesc. Și curajos din partea lui.
Dansul nostru pe asfalt, la o distanță atât de mică unul de celălalt… risc prostesc văzut din afară („ce nebuni!” și-or fi zis alții) însă perfect confortabil pentru noi, pentru amândoi… camionul lui o trenă neobișnuită pentru Hyundaiul meu de culoarea aurului obosit… toate acestea mi se păreau acum desprinse din viața altei persoane…
Am oprit la semafor. Mi-am aranjat oglinda retrovizoare și mi-am privit ochii. Am râs. „ Visezi! Așa ceva nu există. Mâine la lumina zilei o să vezi totul în altă culoare!” mi-am spus. Dar nu suficient de convingător, cât să-mi răstorn regretul acela, înșurubat adânc în mine, că nu am avut șansa să-l cunosc. Că am refuzat cu aroganță atunci când se putea, iar mai apoi… a fost prea târziu. Mă întrista absurdul situației. Viața asta… cât de ușor îți retează șansele. Cum răsucește întâmplările în așa fel, încât rămâi prostit pe peron, deși tu ar fi trebuit să fii în trenul care a plecat de cinci minute.
Am ajuns acasă. Mi se părea că am ajuns mult prea repede. În ciuda orelor multe petrecute la volan nu mă simțeam obosită. Am închis ușor portiera și am lăsat mașina în fața casei, nu am mai băgat-o în garaj. Apoi, fără grabă, am scos încet cheile, fără să iau în seamă dușmănia ploii…
Plecasem în grabă de la petrecere. Fără să mai suport încă o lecție lungă despre ce e bine și nu e bine, ce îl face fericit și cum m-am schimbat… i-am întors spatele, lăsându-l să vorbească, am închis calm (aparent) ușa în urma mea, am luat mașina și am plecat. Lașitate sau curaj? În situații similare îmi exprimam frustrarea în plâns. De data asta am decis să nu-mi pese. Să facă ce vrea. Mi-e frică de mânia lui, de amenințările voalate din spatele vorbelor, de privirea aceea dură și pătrunzătoare, plină de ură cu mesajul că eu nu pricep ce e în mintea lui și de ce nu pricep ce e în mintea lui când datoria mea e să pricep ce e în mintea lui… de tot acest arsenal ușor parșiv de care nici nu cred că este conștient, dar cu care mă manipulează. Cu care m-a manipulat întotdeauna.
Obosisem. Și am plecat fără să mă intereseze consecințele, fără să mă uit în urmă și mai ales fără să știu dacă voi reveni și ce se va întâmpla la întoarcere.
Am intrat cu spinarea cambrată, ca o pisică obosită care se furișează noaptea în casa stăpânului. Nu știam dacă sunt pregătită să îndur alte vorbe, alte acuzații, alte reproșuri cu același final: „îți spun asta pentru că te iubesc”. De cum am deschis ușa, am auzit zgomotul familiar al televizorului, apoi click-ul fololiului recliner și pașii lui, grăbiți către mine. Am oftat adânc fără să spun nimic.
– Iubito, ești bine? Am murit de îngrijorare. Te-am sunat de o mie de ori…
Și m-a îmbrățișat protector. Am rămas fără reacție, pentru că îngrijorarea lui sinceră era total neaștepată. De obicei, de câte ori avea loc o scenă de genul acesta eu plângeam, iar el se închidea în supărare câteva zile și, indiferent cât de mult aș fi încercat să-l scot din starea asta care ne distrugea pe amândoi, îmi răspundea monosilabic și ducea mânia zile în șir, ca și cum ar fi fost o plantă care trebuia crescută cu grijă până la maturitate. Apoi revenea zâmbitor. Nu discutam incidentul, pentru că era din oficiu vina mea. Iar el revenea, ca un soldat care se întorce de pe câmpul de luptă și eu trebuia să-l primesc veselă. Să uit tensiunea de zile întregi, când casa fusese ascunsă în tăcere. O tăcere solemnă, păstrată în semn de respect pentru supărarea lui, de fiecare dată iscată din motive atât de puerile, încât nici nu și-ar fi amintit ce anume l-a adus aici. Și-l primeam zâmbind, bucuroasă că revenim la normal, ascunzând în mine credința că sunt furată, că zilele și săptămânile tăcute sunt o risipă fără sens în viața noastră.
Căldura lui bruscă m-a luat prin surprindere. Mă așteptam la un val de reproșuri și săgeți, la un tir de întrebări. Însă mi-a pus doar una. Dacă mi-e foame. Am negat ușor din cap, fără să spun nimic, fără să-i dau nici o explicație, fără nici un cuvânt. M-a îmbrățișat încă o dată, apoi s-a întors la filmul pe care-l urmărea în momentul sosirii mele. Pe zgomotul familiar al televizorului, al clickului fotoliului recliner, mi-am scos încet pantofii uzi, i-am lăsat în hol, apoi, desculță, m-am dus în dormitor. Obosită brusc, mi-am scos hainele, ca și cum aș fi fost teleghidată, le-am aruncat în coșul de rufe, apoi am intrat sub jetul de apă fierbinte. Am lăsat mult să curgă apa, fără să fac nici o mișcare. Apoi, fără să știu de ce, am început să plâng încet. Simțeam un gol adânc. Eram cumplit de singură. Iar casa mea, atât de frumoasă și confortabilă, parcă nu mai era a mea. De fapt eram o străină, o musafiră în propria mea casă. Ceva se spărsese în interiorul meu și prin fisura aceea intra apa și ieșea nevoia mea de a trăi, de a participa activ la… viața mea. Și mă durea un dor, un dor absurd… de mine. Parcă în barul acela uitat de lume, mă întâlnisem în mod straniu cu mine însămi.
Am ieșit de sub duș sleită de puteri. Știam că oboseala nu e cel mai bun prieten al meu și mă mințeam singură că mâine mă voi trezi cu altă stare de spririt. Că tristețea e provocată de epuizare.
Mi-am uscat părul în tăcere și m-am băgat în pat. Voiam să adorm repede, să traversez noaptea… să las lucrurile să se așeze în mine. Să răsară soarele ca să am puterea să râd la culoare. Să mă inunde bolboroseala filtrului de cafea din bucătăria mea frumoasă. Iar el să plece la serviciu ca de obicei, cu un pupic fugar. Eu să-mi reiau rutina obișnuită, rutina mea de femeie împlinită, cu zile confortabil liniștite, fără suișuri și coborâșuri. Zile ca o linie dreaptă, aidoma diagramei inimii în repaus. Zile identice și calme….
Am adormit singură în timp ce vag, din living se auzea ca o părere zgomotul familiar al televizorului, unde eroii se luptau într-un film de acțiune. Un film ca toate filmele, în care cel bun învinge după multe încercări, iar cel rău e pedepsit… un film… ca toate filmele.
Pingback: Pași (3) | Texte pe față
Inca un pas maiestuos. Folosesti fermecator cuvintele ca sa pictezi in imaginatia noastra tablouri si stari sufletesti. Descrierile au un dozaj perfect; nu prea mult sa plictiseasca cu detalii, dar suficient sa introduca cititorul in lumea virtuala, si sa simta starile si sentimentele pe care le traiesc personajele. Esti rea insa, pentru ca lasi o urma de indoiala celor ce te cunosc si doar virtual, daca personajul principal e pura fictiune sau are legatura cu Em Sava.
LikeLiked by 1 person
Mulțumesc Mihai, mă bucură de fiecare dată aprecierile pe care le faci la adresa scriiturii mele. Rea? Foarte puțin. 😀 Dar cum aș putea să vă păcălesc să mai citiți dacă aș pune pe tavă totul? 😀
LikeLike
Primele doua parti au avut scene superbe,palpitante,încarcate de adrenalina si mi-ar fi placut o continuare a aventurii primilor doi pasi. Al treilea pas,desi mult mai autentic,mai real lasa în suflet un gust amar,însa asa e viata aceasta,uneori pare nedreapta,însa deciziile si alegerile ne apartin,iar liberul arbitru înca exista.Putem alege doar din doua optiuni,calea larga “autobanda” sau calea strâmta,a abandonarii EGO-ului,al sacrificiului de sine,oferind tot ce avem semenilor.
“Nici o sluga nu poate sluji la doi stapâni; caci sau va urâ pe unul si va iubi pe celalalt,sau va tine numai la unul si va nesocoti pe celalalt. Nu puteti sluji lui Dumnezeu si lui Mamona.”
Viata bate filmul,în majoritatea cazurilor.
LikeLike
Și mie prima parte a comentariului mi-a plăcut, a doua mult mai puțin. Dacă fiecare carte o analizăm din punct de vedere religios, trebuie să dăm foc bibliotecilor. Iar dacă nu putem face distincție între realitate și ficțiune, mai bine ne abținem din a comenta.
LikeLiked by 1 person
Comentariul meu n-are nimic de-a face cu religia,ci este Adevarul Absolut,draga Em ! 🙂
LikeLike
Imagine perfectă a “singurătății în doi”.
LikeLiked by 1 person
Cred că e tipul cel mai urât de singurătate, în situația în care există o paletă de culori pentru asta.
LikeLike
Bine punctat. Dar… tu ai ales aici tonurile de gri.
Păstrezi culorile pentru mai târziu?
LikeLiked by 1 person
Promit toată paleta, Mugur. Aici așa s-a potrivit. :)))
LikeLike
Abia aștept să văd cum colorați mai departe.
LikeLiked by 1 person
Și eu. 😀
LikeLike
😀
LikeLiked by 1 person
Foarte realista si naturala istorisirea. Bine scrisa si cuceritoare prin nonsalanta cu care, o femeie, poate chiar tu, decide sa-si expuna cele mai intime ginduri. Mi-a placut mult si nici nu stiu cum poti descrie cu atita acuratete, fara sa treci prin astfel de evenimente si trairi interioare. De fapt, ca sa ti-o spun drept, nici nu cred c-ar fi posibil 😉 Dar asta-i treaba ta, nu a cititorului.
Chestia cu peronul si “fisura” prin care razbea dorinta de viata, m-au spart in cioburi. Realmente!
LikeLiked by 2 people
Sper că ai revenit și mă bucur dacă ai făcut-o! 🙂
Mulțumesc mult! Eh! Așa crezi? 😀 Nu e nou pentru mine să fiu plasată în spatele a ceea ce scriu, indiferent de poziția pe care o adopt. Dar până la urmă cred că e de bine să fii convingător. 🙂
Ai observat, cred, link-urile.
LikeLike
Așteptam de ceva vreme să văd cum deșiri în continuare firul narațiunii. Atingerea atât de sensibilă dintre cele două destine e o provocare plăcută pentru mine.
LikeLike
Mă bucur mult, Petru că urmărești firul narațiunii. Este o provocare și pentru mine modul acesta inedit de abordare a scriiturii. Să ai o săptămână frumoasă! 🙂
LikeLiked by 1 person
Excelenta derulare! Convingătoare. Curge ca apa lina in ciuda poveștii care nu e plata deloc. Am trecut si la link, nu pot sa emit o parere fara ambele redari atat de autentice si care desi pornite de la persoane diferite, se împletesc cu ingeniozitate. Ma intreb acum curioasa, va coordonați sau totul e spontan, fara a fi la curent cu evoluția celuilalt?
LikeLiked by 1 person
Într-adevăr cele două jumătăți de scriitură se completează reciproc. Mă bucură tare cuvintele tale și apreciez mult că ești aici . Te pup!
LikeLiked by 1 person
Doamne, Em! Mi-e aproape imposibil sa mai spun ceva. E ca si cum te intoarce cineva pe dos si te pune sa descrii ceea ce vezi. Deosebita partea asta. Sigur, e completarea celor doua dar pare atat de plina incat poate fi si de una singura o poveste in poveste.
Te felicit!
LikeLiked by 1 person
Mulțumescu mult! Mă bucur tare că ți-a plăcut. Te pup!
LikeLiked by 1 person
Un scris fluid, care se parcurge natural, fara sincope si care lasa in urma imagini si sentimente invaluite intr-un parfum discret, foarte placut.
LikeLiked by 1 person
Mulțumesc mult, sau muțumim, dacă ai citit ambele jumătăți. 🙂
LikeLike
Pasii, 1, 2, 3 si, cine mai stie cati urmeaza pana cand povestea lor se absoarbe in sedimente de fiinta, de gand si de poveste. Pasi in doi, sau un stang si un drept, constituie mersul povestii. Nu poti merge doar cu un picior, povestea Pasilor se scrie in doua picioare care pasesc, in doua creioane care hasureaza ganduri inca necunoscute celuilalt hasurator.
Astept continuarea!
LikeLiked by 1 person
Uneori, la șotron de exemplu, mai sari și într-un picior. 😀 Și atunci se poate întâmpla să atingi câte un nor. Riști, ce-i drept, să rămâi cu capul în nori. 😀
Zic din proprie experiență, recunosc. Nu spun asta ca să-ți dărâm teoria pașilor, însă e bine de știut. 😀
LikeLiked by 1 person
Sotronul e previzibil, norii nu. Sotronul norilor si pasii lor sa fie!
LikeLiked by 1 person
Norii pășesc și ei? Probabil.
Poate că pașii sunt inventați de nori. Cine știe? Altfel ne-am rostogoli. 😀
LikeLike
pare ca ambele personaje si-au ascuns gandurile in patura de nori, amandoi au atins ceva care ii face sa dea importanta batailor inimii lor. Sa vedem cu vor actiona.
LikeLiked by 1 person
Nu știu ce și cum gândesc cei doi. Nu au dat nimic din casă. 😀
LikeLiked by 1 person
Inseamna ca avem de asteptat ca lucruruile sa se desfac\soare normal, in felul lor, in pasul lor 🙂
LikeLiked by 1 person
Ești senzațională…e greu să mai spun ceva! 😊
LikeLiked by 1 person
Cred că senzațional e de bine, așa că-ți mulțumesc. 🙂
LikeLiked by 1 person
Pingback: Pași (4) | Sweet & Salty
Pingback: Pași (6) | Sweet & Salty
Pingback: Pași (7) | Sweet & Salty