În spatele casei, de-a lungul zidurilor sunt tufe mari de zmeură, atent îngrijite de mama. Generoasă plantă, de fapt generos Dumnezeu! Adun zmeură la fiecare două zile. Mă simt copil când fac asta, mă simt fluture, mă simt albină, pentru că mă intersectez uneori cu ele. Casa e mare, șirurile paralele de zmeură sunt lungi. Culeg și mă bucur, ascult un audiobook sau muzică în timp ce mâinile cotrobăiesc printre frunze și adună boabele roșii, parfumate și dulci. Mi-e bine. Bine cu lacrimi. Am o relație de prietenie cu zmeura. Interesată din partea mea. Ea dă, eu iau. Așa e și cu oamenii.

Mi-e bine acasă. Un soi de bine care pune umărul la povara sisifică pe care o port. Culeg zmeură, mănânc castraveții cu coajă, proaspăt adunați din grădină, mă joc cu Yogi, ciobănescul lui Tudor, un câine uriaș și deștept. Se crede bebeluș, dar e ditamai dulăul de curte, bine dresat. Stă cuminte în fața mâncării. Îi curg balele de poftă, dar nu se atinge de bunătăți până când îi spui: go! Are ochii curați și se gudură ca o jucărie de pluș.

Dar mai presus de toate, binele mi-e dat de mama. Ea-mi ridică povara și mă pupă pe frunte și pe obraji. De multe ori, spune că-i sunt datoare din lunile în care n-am fost acasă. Încearcă mama, cu toată bătrânețea ei, să mute munții, cerul și luna.