Mi-a rămas în minte Corina, vecina mea. Ne jucam când eram mici. Odată mi-a dat cu nisip în ochi. Nu-mi amintesc întâmplarea și cei din familie o țin minte doar ca bravadă a lui fratello, care, mai mic fiind, a luat o joardă și-a croit inamicul, astfel că, la locul bătăliei, mamele au găsit două fetițe plângând și un băiețel mirat, ținând în mână o ditamai nuiaua, mult mai mare ca el.

Și-ntr-o bună zi, mama Corinei s-a îmbolnăvit și apoi a murit. Fetița era tot mică, eu nu știam cum să mă port cu ea. În casa lor era forfoteală, iar ea, îmbrăcată într-o rochiță maro cu floricele din catifea, se uita la meciul de fotbal de pe teren. Probabil adulții o trimiseseră, să nu le stea în cale. Eu o priveam din spatele porții și nu știam ce să-i spun, părându-mi-se nepotrivit ce face.

Apoi am crescut amândouă, n-am fost colege de clasă și n-am fost prietene. Pe vremea mea eram prietene cu colegele de clasă și erai popular dacă învățai bine. Eu luam premiul întâi. Eram prietenă cu premiul trei și mențiunile, că premiul doi era băiat și nu puteai să fii prietenă cu băieții. Excepție făcea Radu, dar el venea la bunici și făcea tot ce-i spuneam eu (el era Radu mare, fratele meu Radu mic).

În mintea mea, până de curând, Corina a rămas fetița aceea mică, îmbrăcată într-o rochiță de catifea maro cu floricele, care se uita la fotbal, prea mică să înțeleagă ce se întâmplă în casa lor.