Astăzi e ziua mamei mele. Cea mai frumoasă zi din iulie. I-am dăruit multe și bune, și multe rele. S-a bucurat de toate împlinirile mele, au durut-o mai tare decât pe mine durerile mele și mi-a salvat viața de două ori. Dacă s-ar pune în dicționar o fotografie cu mama perfectă, ar fi cea a mamei mele. Om curat, frumos și binecuvântat de Dumnezeu, cu viață grea, dar și cu puterea de a muta munții.

S-a întâmplat ca azi să fim doar amândouă. Restul, în cer și prin străinătăți. Ieri am făcut pe ascuns un Tiramisu (e prima oară când fac), i-am cumpărat (tot pe ascuns) un smart TV micuț, pentru bucătărie. Cadoul, adus din Ca, l-am pus pe scaunul unde urma să se așeze și am pregătit un mic dejun special. Când totul a fost gata (incredibil cum eu, anti-tehnica, am reușit să atașez picioarele aparatului și să instalez programele), am căutat pe YouTube un video cu „La mulți ani!” și am chemat-o la masă.

Când a intrat, am pornit cântecelul la volum mare. Sărăcuța, cernită de necazul meu și-al ei, și-a pus mâna în dreptul inimii și a început să plângă, neînțelegând pe moment ce se întâmplă. Uitase și ea sunetul sărbătorii.

Am plâns amândouă o vreme, pentru că Tudor e maestrul surprizelor. M-a îmbrățișat și pupat de multe ori, s-a bucurat de cadouri, dar cel mai mult, mi-a spus, că bucuria îi vine din faptul că m-am purtat azi ca eu, cea veche.