Azi m-am supărat pe un cuvânt. Și acela scris.

Și, pentru moment, am crezut că toată construcția zidită cu grijă de dragostea celor din cer și a celor de pe pământ, precum și de profesionalismul medicilor, în speță al minunatei mele psiholoage, s-a dus pe apa sâmbetei. Pe moment, panica aceea dureroasă, neputința cumplită, inima care-și vomită esența, durerea din mine și din jurul meu, aura transformată în ghimpi ascuțiți, gustul amar de moarte, frigul (la 32 de grade C), plânsul visceral, respirația lipită de coloana vertebrală, pulsul ridicat până-n tavan, ochii, cărbuni încinși îndesați în creier, sufletul deșirat ca o cârpă veche, tălpile dizolvate-n cenușă, totul s-a reactivat. Un singur cuvânt.

N-am știut să mă liniștesc, pe moment am uitat toate tehnicile de prim ajutor. Când sunt atât de jos, încât mă uit în sus la podea, nu-mi pasă de mine. În durere eu îmi sunt cel mai insignifiant obiect. Eu contez cel mai puțin.

Instinctiv, am bâjbâit după suflete. Am deschis pagina de Facebook, unde iarăși nu intrasem de o vreme (măcar n-am dezactivat-o, tot e ceva) și am intrat în Messenger. Mulțimea mesajelor care s-au adunat (ca și pe WhatsApp, Instagram, e-mail) era intimidantă. Am deschis o parte dintre ele și, mesaj după mesaj, cuvânt după cuvânt, m-au reorganizat. Mi-au strâns cioburile, m-au lipit la loc. Atât cât se poate. M-au îmbrățișat, m-au mângâiat și au încercat să mă aline.

Incredibil cum vorba poate fi glonț, însă, în același timp, te poate resuscita.

N-am avut putere să răspund, însă puterea lor, a voastră, a ajuns la mine. Toată energia bună a grijii, dorului și dragostei mi-a întins mâna, iar eu am primit-o cu recunoștință, deși nu mă mai credeam capabilă nici să simt asta și nici să mă las ajutată.

Puterea gândului, puterea cuvântului…
(Cică toate se întâmplă cu un scop. Oare?)