De ce uneori tac și doar like.
Una din „descoperirile” mele bloggeristice a fost interacțiunea cu ceilalți bloggeri și prieteniile care se nasc aici. Nu mă așteptam, pentru că, așa cum v-am spus n-am citit literă de blog înainte să-l pritocesc pe-al meu. Nici nu m-am gândit prea mult la asta, știam puțin să înot și m-am aruncat în apă. Atât de simplu a fost pentru mine. Așa că socializarea care-a venit la pachet a fost mura din pădure.
Cu toată dorința mea de-a comenta, uneori mi-e imposibil și-atunci mă tac și like.
Situații:
1. Ar fi că nu mă pricep la subiect și admir arhitectura stilistică, poate umorul, poate nervul verbului, poate stilul, ori ironia inteligentă. Îmi place textul, am trecut pe acolo, aplaud în minte și e clar… like.
2. Subiectul este atât de frumos și complet, atât de perfect rotunjit, fără fisură că tac intimidată și like
3. Citesc și plâng. Este un blog anume care mă doare. Citesc și pleoapa mea se pleacă în lacrimă. Aș pune acolo o îmbrățișare, dar nu pot. Mai zic uneori, dar cu atâta grijă îmi cântăresc atunci fiecare muchie de consoană, fiecare buclă de vocală… E suferință în stare pură. Suflet distins, curat, ales… E like cu teamă, dar de fapt e-o lacrimă.
(Mi-ești tare dragă și-mi doresc mult de tot să te cunosc și în real).
4. Politica. Sublimă și minunată (lipsind cu desăvârșire dintre preocupările mele). Ori sportul, cu precădere fotbalul, boxul… ehhh. Nu procesez informația, pentru că nu mă interesează la modul absolut. Dau like, dacă îmi place scriitura (aproximativ punctul 1, cu amendamentul că aici se întâmplă oarecum să am vagă idee despre ce este vorba-n propoziție).
5. Fotografiile. Sunt momente în care pun etichete. Mă incită culoarea, lumina și mai zic, dar rar. De obicei deschid ochii și-nchid gura. E like.
7. Postările informaționale.
8. Rețetele de bucătărie/leacurile băbești/healthy lifestyle/bijuteriile etc…
9. Bucățile muzicale.
10. Florile.
Și-or mai fi și altele, dar acestea mi-au venit în minte.
Când e liche-liche? Când în inbox îmi apar 23 de liche-liche într-o jumătate de minut, ori când liche-liche apare în căsuță la o secundă după ce am publicat. Or fi și altele nedepistate, mai șmecheroase, dar hoțul neprins e negustor cinstit.
Mărturisesc spășit că mai există o situație, de liche-liche pe care eu cel puțin o comit. Sunt momente când citesc ceva care nu mă dă pe spate, e un text mai slăbuț, dar mi-e dragă persoana și scrie în general bine. Dau like deși I don’t like, deci e liche-liche. E o formă de încurajare.
În opinia mea, la această oră  (mâine, ori săptămâna viitoare s-ar putea să „mă coc” mai mult ca blogger și să văd altfel lucrurile) like-ul are rolul lui.

Păi și stau pe prispă (vorba vine) în fața casei și scriu.

Pe-un picior de plai (plai canadian)
Scriam și gândeam și mă întrebam și nu-mi răspundeam…
Mioriță laie/ laie bucălaie…

La umbră… ciripit de păsărele, copaci înmuguriți, lalele și hostas…
…. de trei zile-ncoace/ gura nu-ți mai tace…

Peste stradă, o familie de bunici indieni cu zâmbet de bunici, cu fețe de bunici mi-au făcut semn de salut cu mâna, ca niște bunici autentici, cum probabil or fi fiind.
Le-am răspuns în același fel – oare cum o fi a mea bunică? – măicuță bătrână/ cu brâul de lână…

Frumoasă luna lui mai și mare bucurie pentru ai mei părinți niște ani și zile în urmă, că fix luna asta am ales-o ca să vin pe capul lor cu refrenul „mai, mai, mai.”

Frumoasă zi! Perfectă. Iar eu scriu.
Scriu și cuget.

Ziua e cuminte, eu nu prea.

Peluză verde-crud în fața casei și câteva lalele gătite, fără pic de păpădie (le-am sacrificat cu sadism pe toate ca să nu-mi tulbure iarba și florile – scuze Cosmisian!)

Strada e pustie, excepție eu, (filosofând à la Miorița) și cei doi bunici de peste drum.

Câțiva copii vin de la școală, frumușei, ca un cârd de gaițe vesele, de toate culorile.
Prin fața mea trece o negresă superbă cu forme pline și un bebe de ciocolată în cărucior.
Îmi zâmbește cu gurița știrbă și mă arată cu degetul, eu râd, mama râde
ador bebelușii negri…

Și scriu.
Secvențele trimise de Ela sunt cam… erotice. Le traduc și mă gândesc:
O fi bine? N-o fi bine?

Chihuahua din vecini a început să latre, e o scârbă mică și antipatică.
Am încercat să mă împrietenesc cu ea/el, dar nu pare să mă placă, cred că nu place rasa umană.
(ce-ar avea ea/el fix cu mine?)

Oare o fi ok să le public?

E frumos și cuminte afară, bunici, copii…. doar eu cu imaginația febrilă, zburdând pe câmpii erotice…

Realizez că nu am făcut the best job cu Ela. A fost mai mult criticată decât înțeleasă.
(au fost cuvinte care au căzut strident pe podeaua din camera în care scriam și m-au stropit cu sânge de peniță virtuală, pe mine, pe Ela și scrisul meu).

Ela e adevărată, așa e ea, nu e ipocrită, nu e falsă, nu joacă, nu e proastă, nu e… nu e… nu e…
S-a îndrăgostit fără să dorească, fiind măritată, a fost un fel de… accident.
Dar o fi lumea asta în care trăim atât de morală? Dacă ai spus da unui bărbat, e musai să îmbătrânești cuminte lângă el, doar pentru că e bun? Iar dacă apare un „ochi verzi” trebuie să sari în patul lui în următoarele cinci minute, altfel ești ipocrită, falsă, joci un rol?

S-a spus că povestea ei e banală, c-ar fi clișeu…
Așa este. Povestea asta cu dragostea se repetă banal de mult.
Nu e om care să nu trăiască această banalitate.
Fiecare suntem rând pe rând convinși c-am inventat gaura la roată.
Uităm un lucru în viteza noastră: cu toții, fără excepție, descoperim lumea. Fiecare dintre noi are convingerea că nimeni, dar absolut nimeni nu a iubit la aceeași intensitate, că nu a a suferit atât de adânc… Toți ceilalți sunt clișee, doar noi, noi suntem speciali, picătura noastră de sânge e mai roșie, tragedia durerii noastre nu a mai fost trăită…
Nici eu, nici Ela nu facem excepție de la regulă.
Omenirea se perpetuează prin clișee.
Citim clișee, vedem clișee, luptăm să ieșim în afara lor, dar vine un punct, când cineva ne pune eticheta cu meticulozitate pe frunte: CLIȘEU.
Totul se repetă minunat de simetric:
omenirea nu mai are nimic nou de spus.

Mioriță laie, laie bucălaie…
ce fac?
am hotărât și mi-am asumat povestea asta.

Sunt eu extrem de subiectivă cu scrisul meu? E doar apă de ploaie lângă izvoare limpezi?
Oi fi eu geana aceea care intră-n ochiul frumos și trebuie musai extrasă și aruncată-n vânt?

Mă frământă gândurile…
Ori ești bolnăvioară…????

Nu mă supăr. Învăț de la cine am de învățat și ignor pe cine am de ignorat.
Iar dacă cineva în care cred îmi dă cu liniarul peste degete
mă auto-pedepsesc și rescriu de zece ori propoziția cu pricina.

Ba nu! O dată m-am supărat, pentru că mi s-a părut neeeeeeeeedreeeeept.
Am fost abordată pe e-mail de un cineva care-mi plăcea. Mi-a spus cât de importantă e părerea mea pentru el, pentru a scrie în continuare și m-a rugat mult să-i citesc două texte. Zis și făcut. I-am spus părerea mea integrală: ce era pozitiv pe blog, ce era greșit pe e-mailul personal, ca să nu se simtă lezat în sensibilitatea scriitoricească și orgoliul masculin. După care, la o perioadă de, m-a mușcat de obraz cu niște cuvinte colțuroase, care mi-au lăsat ceva urme pentru o vreme. Eh! Viața! Cât o fie ea de virtuală!

Nu sunt adepta blogului jurnal, totuși de câteva ori mi-am spus gândurile, pentru că am avut nevoie de sfatul vostru, excepția întărește regula, nu?

Cum să procedez?
Mi-e teamă că greșesc.
Mi-e teamă că nu scriu bine.
Mi-e teamă că nu procedez bine.
Mi-e teamă că voi zgâria moralitatea unor prieteni care poate nu vor să citească așa, mai… dezbrăcățel puțin.

Am citit la unii dintre voi stilul acesta, dar n-ați luat-o pe coajă.
Am văzut texte din același registru, însă comentariile erau prietenoase, zâmbitoare și roz, pufoase.
Unele postări erau slăbuțe rău, dar tot nu era pus la zid nici autorul, nici scrierea.
Dimpotrivă.

Dar dacă eu sunt obiectivă doar cu alții?
Dacă sunt ca mama aceea care-și vede puiul(scrisul) frumos și eu de fapt, mă bâlbâi colorat?
Sigur că nu se termină lumea…
(sau se termină?)

Și dacă lumea mă iubește și de aceea îmi dă like?
liche-liche și două vorbe ici și colo…
(m-am prins că poți spune două, trei vorbe fără să citești textul.
Scrii două interjecții/exclamații/onomatopee/emoticons. Și dai bine, că fiecare interpretează cum vrea, iar tu de fapt n-ai spus nimic.

Dar cum să mă iubească? Adică de ce-ar face-o?
Față am? N-am.
La începuturi am avut față, apoi față cu ochelari de soare, apoi sfert de față, apoi avatar cu glugă, iar acum sunt o o amprentă – amprenta mea specială de la tine pentru mine, de la s pentru t, pardon, invers. Dar dacă vă spun că și eu mă încurc cu my special T.

Vorbele la mine? Nah. Două rânduri și trei cuvinte, și acelea uneori pedepsite și puse la colț pe coji de nuci.

Deci???
Mioriță laie, laie bucălaie…

V-am zăpăcit cu totul?

Foarte bine. Adică nu e bine. Nu asta era intenția, dar…

He! Tace Chihuahua!
Bravo fetița! (nu-i știu sexul dar, la cât e bună de gură!!! bănuiesc )
Să-ți amintești și mâine cum se face.

Ce frumoasă e luna lui mai.
Mai, mai, mai…
Mai am puțin și merg în vacanță.

Revenind la dilemă și semnele de întrebare care mă înțeapă:
Sunt în același punct ca la-nceput.
Am nevoie de sugestiile voastre.
Nu liche-liche-liche și interjecții-onomatopeico-conjuncțio-prepoziționale.
Sfaturi, sugestii, gânduri…

xoxo

Alerg. Zilele, săptămânile acestea calitatea/defectul meu principal e viteza, dar  atât de mare, încât nu reușesc să mă ajung din urmă. Sunt într-o luptă acerbă cu timpul. Încerc să-l păcălesc la fiecare pas. Dar oricât aș fi de iute, El, Marele Etern mi-a devenit mănușă, e cu un milimetru înaintea mea. Mă fardez în fugă, mănânc în grabă, pun pe mine ce apuc. Fac cinșpe lucruri deodată, în loc de cinci cum e ritmul meu normal. Thanks God! că s-a inventat autostrada (cred că e făcută special pour moi). Îmi beau cafeaua la volan. No time for my biscotti!!! Restanțe peste tot, telefonul îmi fierbe în geantă, tableta țipă la mine de câte ori mă vede. Rup câte-o unghie de vreme și fur câte-un rând. Mi-e dor să mă joc cu tastatura, să-mi las gândurile să se amețească în cuvinte, să se izbească goale de albul foii virtuale. Nu azi, nu mâine și nici săptămâna viitoare. Nu e vreme, nu-i timp, nu încă. (Scriu acum, poate-l păcălesc și se culcă pe-o ureche, leneș. Poate-și întinde bine măcar vreo oră, cât să îmi ajungă să mai pun de două vorbe cu puțin zahăr și vanilie, sau ciocolată, mentă, zmeură… )

Provocare! Provocare! Provocare!
Draga mea Illusion a lansat o provocare!

21 de cuvinte. Doar 21? Hm… așa de multe?

creație                          albastru                      căldură
profunzime                    viteză                         pictură
iubire                            comunicare                 dor
ocean                            zbor                           cuvinte
încredere                       exotism                      idei
perfecționism                 diplomație                   râs
sentiment                      optimism                    spontaneitate

 
Câteva note explicative…
Viteza se manifestă pe toate planurile (nu doar pe șosea). Uneori e calitate, fiind sinonimă cu eficiența, alteori defect, pentru că e obositor pentru alții să țină același ritm.
Oră de sinceritate fiind, recunosc, S e o furtună.
Sunt un om perfecționist care nu acceptă superficialitatea și jumătățile de măsură. Pentru mine e totul sau nimic. Vestea bună e că sunt diplomată și n-o să spun niciodată în față (sau în spate): ”Buei! Pune mâna și mai cetește!” Informația va fi, pur și simplu, pentru mine. Sunt conștientă de bucățica mică de timp și spațiu distribuite mie în Univers, așa că-l mobilez cu oameni, culori, sunete și cuvinte de cea mai bună calitate.
Ocean, cu toate variantele „ude” pentru că ador apa, relaxare pentru minte și/sau corp.
S… în linii mari cam asta e. 🙂

Te grăbești!
Ți-ai împachetat inima într-o cutie cu fundiță și ai pus-o lângă pantofii mei roșii. Mda, suflet pastel, muguri de primăvară – calitate. Mi-ai strecurat apoi pe sub ușă niște fotografii cu tine și o listă completă cu defecte și calități. Mi-ai cerut să le bifez și să calculez nota. Vrei să plătești repede, să fiu a ta aici și acum.
Ba, dacă s-ar putea, acum cinci minute.
Te-ai strecurat prin gaura cheii și pe geam, pe toate geamurile întredeschise. După aceea ai sunat insistent la telefon și la poartă, în aceeași secundă a nerăbdării tale și mi-ai cerut un ceai de salvie. Te-am privit fix în ochii tăi negri și te-am mințit cu nerușinare. Ești prea bun pentru mine, am zis. Rezultatul e clar. Ți-am întins lista înapoi. Mi-a fost rușine să-ți spun că ești știrb de chimie, știrb de condimente. Nu mă faci să râd, nu mă faci să plâng. Mă plictisesc de moarte lângă metaforele tale simetric aliniate, lângă hiperbolele tale încinse la soare, lângă beția ta de epitete. Mă sufoci cu-atâta poezie.
Aș vrea să fiu atât de minunată, să-mi fie de ajuns un suflet pastel și muguri de primăvară. Să fiu atât de minunată, să-mi fie de ajuns un suflet pastel, să fac abstracție de trupul care-l poartă…
Fără aripi de fluture primăvara e butaforie. Fără pasiune poezia moare, poezia mea moare.

Fulguie a pârtie de iepuraș, pe model Merry Easter. Stare de paișpe lei și durere-n punctul de la semnul întrebării. O fi astenia de primăvară ce-mi stă în coaste? Whatever!
Nathan Philips Square – ne trezim în mijlocul unei lupte. Toronto imprevizibil!
International Pillow fight!
Am pene peste tot, în păr, pe haine. În bătălia generală mi-am pierdut și punctul de la semnul întrebării, și astenia.  Găsitorul… să le păstreze. 🙂

This slideshow requires JavaScript.

Ha, ha, ha!
Mi-a venit ideea la 23.58 ora României (17.58 Ca), așa că n-am avut timp să elaborez. M-am înghesuit pe ultima sută de metri în 1 Aprilie – Ro. Să aveți o zi/seară minunată și să nu aruncați cu ouă clocite după mine!  😀 😀 😀
(am avut intenția să pun această postare la 23.58, dar Renata, iar mi-ai forțat mâna. Te pup 🙂 )