Am fost întrebată ce aș cere peștișorului fermecat, care ar îndeplini nu trei, ci zece dorințe:

Dorințe… dorințe care ard sufletul pe rug…

Dorințe care dizolvă irisul în lacrimă și perna în disperare… dorințe care explodează-n doruri imposibile și interzise…. dorințele unui om cuminte, cu viață regulamentar încadrată în douăzeci și patru de ore, atent înrămate, fiecare în șaizeci de minute identic curbate…

Draga mea cu suflet colorat-curcubeu, cu degete pastelate-n spumă de cuvinte, nu știu dacă sunt cool, nu știu dacă sunt sweet și nici măcar salty…
Mă gândesc de câteva zile la provocarea ta, dar răspunsul meu probabil că mă va lăsa corigentă:
Am dorințe. DORINȚE. Ardente. Foc. Imposibile. Care nu se pot rosti cu voce tare, care nu se pot scrie, pentru că degetele refuză creierul care dictează și dictează și dictează și țipă strident: VREAU!
Dorințe care ar arunca în aer nu doar laptopul, tableta și telefonul în același timp, dar și universul meu mic și pașnic… Dorințe interzise.

Nu-mi doresc o mașină mai bună, nu-mi doresc să vizitez locuri exotice, nu-mi doresc bani, sau faimă, nici o casă mai hsdoreerejher, nici și nici și nici…
Îmi trăiesc existența în ceea ce este și mă înconjoară. Fiecare zi vine la pachet cu un răsărit de soare, cu ploaie, sau umiditate, cu fulgi de nea, sau abdicări de frunze… și cu mine.

Azi s-au ciocnit în mintea mea două adevăruri rotunde. Fiecare cu logică proprie și fisuri mari. Și… se bat cap în cap. Primul e mesajul din foto:
1. Nu există sfârșit fericit. Finalul în sine are sens peiorativ (e vorba strict despre relaționarea femeie – bărbat).
Cel puțin pentru unul dintre ei, finalul este nefericit. Unul este mai lovit. Depinde de protagoniști să fie măcar civilizat. Că se întâmplă să nu prea fie…
2. Cică toate lucrurile ar trebui să se termine cu bine. Daca nu…. înseamnă ca nu s-au terminat. Simplu. Nu?
Cam așa ca-n povești: doar Happy end!
Argumente pro/contra sunt pentru ambele situații… doar că noi, umanoizi grăbiți…
Îmi place ideea 2. Nu cred în ea. Însă e o perspectivă optimistă.
***
Ambele au fisuri și pot fi ușor desființate.
Dar s-au întâlnit azi. Pur întâmplător.

Uneori noțiunile abstracte devin palpabile, reale, concrete. Brusc. Ca și cum s-ar aprinde lumina. Iar logica le îmbrățișează firesc și le spune: „Bună dimineața!”
De exemplu: IUBIRE/DRAGOSTE/ÎNDRĂGOSTEALĂ, sau cum s-o fi numind, locuiește în noi. Sigur e strecurată printre celule și neuroni, printre gânduri și idei, printre hohote de râs și suspine. Și curge. Strop cu strop. În fiecare secundă circulă prin vene. Până nu mai încape. Și atunci se revarsă. Dă pe dinafară. Inundă pe cine apucă. Primul/prima care apare în față, sau în jur, și care deține în buzunar (condiție importantă!!!) un text corect gramatical. Și jap-jap e inundat. Se petrece fenomenul cunoscut sub numele de SĂPTĂMÂNA CHIOARĂ.
***
Vârsta, înălțimea, kilogramele, culoarea părului, ochilor (pielii?!?), uneori chiar și sexul, nu mai contează. PUR ȘI SIMPLU NU MAI CONTEAZĂ.
Așa se explică perechile perfect nepotrivite. Ți se pune pata pentru că s-a umplut paharul. Simplu.
***
Îți place X? Nu.
E genul tău X? Nu.
Corespunde idealului tău masculin/feminin X? Nu
Îl/o iubești? Daaa!!!!!
De ce? Ăăăăăăăăăăăă….
***
Nu știi. Sigur că nu știi. Habar n-ai. Nu e vina ta. Nici vina lui/ei.
E doar că… ai dat pe dinafară.

Dincolo de ușa casei mele e o lume plină de FEMEI și BĂRBAȚI. Trec…  melci grăbiți fiecare cu viața lui, având liste complete, migălos concepute: CAUT PERSOANĂ CARE SĂ FIE AȘA, AȘA, AȘA ȘI AȘA, DAR NEAPĂRAT AȘA. Liste cu numere și indicații, cu măsurători și șabloane, cu ștersături și adăugiri, liste pe care le bifează atent, de fiecare dată când cochilia personală se ciocnește de o alta. Se cred deosebiți, se cred unicat. Nu văd că lumea e grea de prea mulți melci, de prea multe cochilii și… nimeni nu e de neînlocuit.
Dar fără listă și fără cochilie ar putea zbura… Ar atinge… chiar ar putea atinge…
Nimeni nu e suficient de special pentru a frânge aripi în zbor…

Ieri am devenit melc…

Cică e ziua dorului. Zi la orice… ziua tocului de la pantof și a șiretului de la baschet…
Ziua dorului e un fel de parastas. Dor înseamnă durere, absență, dorință amânată, sau interzisă. Ce sărbătorim?
Eu propun o lege: ziua dorului să fie sărbătorită cu cel/cea/cei/cele de care ți-e dor. Obligatoriu.

Să facă bine statul să pună mâna și să dea  gratuit bilete celor de care ne e dor și să-i oblige prin lege să fie în ziua dorului la noi, cu noi, pentru noi… Dacă nu vor, dacă dorul e unilateral, să le pună pistolul la tâmplă, sau să-i amendeze, să le pună în fața ochilor negru pe alb o lege: „În conformitate cu… sunteți obligat/ă să vă petreceți ziua/noaptea cu numitul/a……  Cum de ce? Pentru că îi este dor.” Și dacă refuză să fie aspru pedepsit, în anumite cazuri chiar condamnat la moarte. (Depinde de felul și intensitatea dorului).
Cu cât gradul de rudenie este mai mare, cu atât pedeapsa mai mică… (adică să fie și excepții de la regulă).

Eeee!!! Complicat. Păi dacă-i dor…. să nu mai fie!
Că de-aia e ziua dorului. Nu?

Azi nu e ziua dorului. E vineri 13 și golul acela cu nume de dor din familia lexicală a dorinței e la fel de prezent, cum a fost ieri și cum va fi mâine. Dor… Ce prostie!
Eu vreau să sărbătorim uitarea, ne-simțirea și nepăsarea. Să ne gândim mâine la dor. În fiecare zi să amânăm pe mâine gândul dor-dorință-neputință. Așa, pe model Scarlett O’Hara.
Când dorul își ițește urechiușele să lipim repede peste el un plasture cu ne-dor. Și să uităm. Să ne vedem de ale noastre fără el. E total inutil. Plus că așa frumușel, alcătuit din trei litere, clar are conotații negative și umezește. Ochii. Din când în când.

Nu vreau o zi a dorului, deși, recunosc, sună bine. Muzical.

Zile de floare. Primăvara somnoroasă… Un luni ploios,  generos în copaci înmuguriți. Eu săracă-n vorbe… cu voia mea. Interdicție. Autoimpunere.

Unii dau și-n floare… Cei mai îndrăzneți… sau inconștienți… se aruncă-n pasiune cu haina lor cea mai bună. Dacă le frânge inima vreo noapte aspră e vina lor.
De ce s-or fi grăbind?
De ce ne-om fi grăbind?
Copacii (unii) ca și oamenii (unii) își dau inima prea repede, prea ușor, prea ieftin. Fără calcule prealabile. Fără socoteli. Doar așa, pe un „O să fie bine!”

Să fim buni, să fim mai buni. Să ne agățăm în pod culorile reci și iernile și ploile și dorințele și gândurile și umbra din spatele pleoapei.
Să fim mai buni! Sau măcar să încercăm…

(Oare există, chiar există suflete tăbăcite ca talpa de elefant? Suflete prin care curge doar liniștea unui tic-tac firesc de inimă?)

Am o bănuială că nu-s româncă. Pe un plan, nu pe toate. Nu știu…
Am pus o selecție de melodii românești și mă minunez cât de lăcrimoso-fataliști suntem în caz de plecarea iubitului/iubitei din dotare. Concluzia românească general valabilă e că „am să mă rog să-ți fie bine”… adică atâta te iubesc de tare că… stau pe margine bocind și rugându-mă pentru fericirea ta.
Ăăăă! Cine Eu???
Sorry, dar am altă filosofie: dacă ești cu mine fac tot ce pot să fii fericit.
Dar dacă pleci… să te ia naiba. Păi nu? Cum adică? Nu sunt eu cea mai cea?
Sigur, mă rog și eu pentru tine, nimic de zis. Mă rog ca să dai peste cea mai a dracului ființă de pe planetă și să plătești înmiit fiecare lacrimă a mea.
Concluzie: ori nu-s româncă, ori nu-s sănătoasă.
(Norocul meu că sunt iubită și pot să-mi permit filosofii de doi lei.) 😀

E. E dragoste palpabilă, densă, curgătoare, incandescentă.
Jur că e. Trăiește în casa mea, în curtea mea, în ecranele din jurul meu,
în pat și la masa din dinning.

În week-end ne bem cafeaua împreună și mâncăm omletă la micul dejun.
îmi aduce flori. Dar nu prea des,
doar când uită că are interdicție la a cumpăra flori.

Buchetele de flori sunt sacrificii…
florile să fie în grădină!
și animalele sălbatice în pădure!
Nu-mi plac buchetele de flori și grădinile zoologice, nu-mi plac coliviile
și nici gratiile la ferestre.

Dar nimeni nu mă întreabă.
așa că există încă florării
și grădini zoologice

și lui îi face din când în când cu ochiul câte-n buchet de trandafiri galbeni
și mi-l aduce așa, fără motiv, fără vină, ori aniversare
doar pentru că uită că mă dor florile tăiate
și gratiile la ferestre.

Intuiția mea bate logica lui… S-a obișnuit cu ea, o întreabă și-i face loc. O așază în capul mesei lăsând calculele la urmă. Sunt un detector de ploaie și soare. Aș putea lucra la meteo. Pentru că adulmec furtuna înainte ca ea să-și traseze itinerariul, să se năpustească peste mine, peste noi. Neliniștea mi-e trează și mă arunc în val, chiar dacă uneori nu știu să înot. Și-o fac pentru că simt. („Swim…”)

„Be present…” – I’m present. Cu inima și trupul și mintea. Fix în ordinea asta. Pentru că simt. Trăiesc clipa.

„Avoid small talk.”
Nu mă pierd în vorbe ieftine, fără rost. Nici n-aș putea, pentru că eu sunt parte din propoziția ta. Cuvintele nu sunt esențiale între noi. Putem să ne iubim și existăm cu ele, sau în ciuda lor. Nesemnificative în morfologia dragostei noastre.
***
Nu judec. Nu te judec, chiar dacă nu o iau pe șoseaua corectă, sau nu întotdeauna. Pentru că simt. Te simt. Viața mea e o călătorie pe sens interzis, câte-o jumătate de oră, din când în când. Dar numai așa pot să cresc. Plantând și greșeli. Uneori.
***
Creez și mă recreez pentru tine, pentru mine. Fără prejudecăți, fără temeri. Nu știu ce mă așteaptă după azi, după mâine. Mă oblig să iert și să arunc toate șabloanele pe care le-am colectat în dulap. Și întreb, întreb necontenit. Mă întreb și învăț. Mă învăț să iert. Nu pentru tine. Pentru mine. Pentru șansa următoarei clipe când voi dansa în ploaie, din nou. Fără temeri, fără prejudecăți, fără calcule și logaritmi complicați de construire a unei eventuale fericiri. Cu clipa.
***
„Let go of what doesn’t make you happy!… Make love. Make tea.”
Trăiește. Domestic, sălbatic, nebun, dar… trăiește! Uită-te în oglindă și fii tu!
Trăiește după legea ta azi, acum! – îmi spun.

(Paulo Coelho)