E. E dragoste palpabilă, densă, curgătoare, incandescentă.
Jur că e. Trăiește în casa mea, în curtea mea, în ecranele din jurul meu,
în pat și la masa din dinning.

În week-end ne bem cafeaua împreună și mâncăm omletă la micul dejun.
îmi aduce flori. Dar nu prea des,
doar când uită că are interdicție la a cumpăra flori.

Buchetele de flori sunt sacrificii…
florile să fie în grădină!
și animalele sălbatice în pădure!
Nu-mi plac buchetele de flori și grădinile zoologice, nu-mi plac coliviile
și nici gratiile la ferestre.

Dar nimeni nu mă întreabă.
așa că există încă florării
și grădini zoologice

și lui îi face din când în când cu ochiul câte-n buchet de trandafiri galbeni
și mi-l aduce așa, fără motiv, fără vină, ori aniversare
doar pentru că uită că mă dor florile tăiate
și gratiile la ferestre.

Intuiția mea bate logica lui… S-a obișnuit cu ea, o întreabă și-i face loc. O așază în capul mesei lăsând calculele la urmă. Sunt un detector de ploaie și soare. Aș putea lucra la meteo. Pentru că adulmec furtuna înainte ca ea să-și traseze itinerariul, să se năpustească peste mine, peste noi. Neliniștea mi-e trează și mă arunc în val, chiar dacă uneori nu știu să înot. Și-o fac pentru că simt. („Swim…”)

„Be present…” – I’m present. Cu inima și trupul și mintea. Fix în ordinea asta. Pentru că simt. Trăiesc clipa.

„Avoid small talk.”
Nu mă pierd în vorbe ieftine, fără rost. Nici n-aș putea, pentru că eu sunt parte din propoziția ta. Cuvintele nu sunt esențiale între noi. Putem să ne iubim și existăm cu ele, sau în ciuda lor. Nesemnificative în morfologia dragostei noastre.
***
Nu judec. Nu te judec, chiar dacă nu o iau pe șoseaua corectă, sau nu întotdeauna. Pentru că simt. Te simt. Viața mea e o călătorie pe sens interzis, câte-o jumătate de oră, din când în când. Dar numai așa pot să cresc. Plantând și greșeli. Uneori.
***
Creez și mă recreez pentru tine, pentru mine. Fără prejudecăți, fără temeri. Nu știu ce mă așteaptă după azi, după mâine. Mă oblig să iert și să arunc toate șabloanele pe care le-am colectat în dulap. Și întreb, întreb necontenit. Mă întreb și învăț. Mă învăț să iert. Nu pentru tine. Pentru mine. Pentru șansa următoarei clipe când voi dansa în ploaie, din nou. Fără temeri, fără prejudecăți, fără calcule și logaritmi complicați de construire a unei eventuale fericiri. Cu clipa.
***
„Let go of what doesn’t make you happy!… Make love. Make tea.”
Trăiește. Domestic, sălbatic, nebun, dar… trăiește! Uită-te în oglindă și fii tu!
Trăiește după legea ta azi, acum! – îmi spun.

(Paulo Coelho)

Câteodată trebuie să scrii pe un bilet, cu majuscule, NU MĂ INTERESEAZĂ.
apoi să-l plantezi într-un ghiveci și să-l uzi periodic,
astfel încât NU MĂ INTERESEAZĂ-ul să crească mare, atât de mare cât să cuprindă și să-ți înghită zbuciumul și toate întrebările care ar îndrăzni să se furișeze aproape de liniștea ta sufletească.

Așa, poți deschide sertarul fericirii.

(„Blue Essence” by  Megan Aroon Duncanson)

Mi-e dor să-mi fie dor…
Dar îi mulțumesc lui Dumnezeu că tu ești
pentru mine, doar pentru mine
aici, foarte aici și foarte acum
și mi-e doar bine. Nu dor.
Că mi-e iubirea ta. Mi-e primăvară.
(Nu te uita că-i februarie și-s minus j-de grade)

Joi cu soare. Explodat și total neasortat cu luna februarie. Are față de copil tâmp care rânjește și nu pricepe gravitatea situației: e februarie dom’le, las-un pic de iarnă pe uliță!
***
Cum e iubirea virtuală cu năbădăi? Ea-ți dă unfriend iar tu o mitraliezi cu mesaje dramatico-erotico-rico-veturiene, asortate cu Cargo– Dacă ploaia s-ar opri… Tu aștepți cu inima la gură și vezi în pauza de lunch că te-a iertat. Yeeeiii!!!! Sunteți din nou prieteni. Ești fericit. Asta până la următoarea abatere când iarăși îți iei un unfriend peste bot. Și-ți bate inimioara tare-tare și juri că niciodată… Dar tot ți-o iei, c-așa-i în tenis. Și-ți place stilul. Ai sentimentul că e valoroasă tare. Păi, dacă ție îți face așa ceva… Ție!  Noroc cu muzica atât de românească și de albastră, care rezonează tare la noi, ăștia vânturații prin lume și next time e ușor să mai lipești una cu mulți-mulți emoticons cu inimioare și sărutări. Și fericire de fericire. Ce frumoase-s împăcările! Mai ales cele virtuale. 😀

Nu! Nu, săriți că nu eu. Mă gândeam așa, privind peisajul… Un gând înțelept de joi.
Io-s bine sănătoasă, iar țiglele de pe casă, care cum.

M-a apucat…
Să vă spun că vă iubesc. Pe toți cei care mă citiți. Și aici și oriunde… E un miracol faptul că vă îndreptați privirea spre cuvintele uneori chinuite, alteori alintate, poate uneori ironico-sărate, ori lacrimo-sărate, ori zâmbeto-dulci… ori plictisitor-turtite, ori prea îndrăznețe, ori, cum or fi ele la ora la care le trezesc și mă trezesc.
***
E un miracol că tu, acum citești ceea ce scriu eu.
Te iubesc și când mă lauzi și când mă critici.
Și când mă pui în genunchi pe coji de nucă.
Și când mă salvezi de cojile de nucă pe care am fost pe nedrept așezată de altul, când vii cu păreri argumentate, bazate pe scrisul meu, ca să mă aperi de cel/cea/cei/cele care m-au pus pe coji de nuci din grabă, de cele mai multe ori.
Nu. Nu-mi place să stau pe coji de nuci. Dar e parte din proces.
Mi-a spus la un moment dat cineva pe care-l prețuiesc la superlativ (nici nu cred că știe 😀 ) Tu scrii prea fain ca să abordezi subiecte așa de cuminți! Trebuie să fierbi, să fii înjurată, să inciți.
Și-atunci am învățat o nouă limbă: limba catchy.
Da. Vorbesc română, engleză, italiană și catchy.
(Mi-e rușine, dar fluența în franceza am cam pierdut-o pe drum. Tre’ să pun mâna…)

„Hai să facem cunoștință,
Tu miroși a flori de mare,
iar eu miros a tocăniță”

Utopic!!! Femeia, ajunsă la vârsta maturității, cu delicatețe aproape maternă, dă sfaturi Anei, tânăra amantă a soțului din dotare. Numitul „badea”, obiectul suferinței celor două, ajunge invariabil acasă la mâncare, „la copii și la nevastă”, după ce s-a înfruptat cu poftă  din nurii tinerei amintite mai sus.
Cele două, romantic incurabile, suferă din cauza aceluiași bărbat, insensibil la delicatețea și gingășia eternului feminin.
Nevasta, o adevărată lady pe model mioritic, acceptă fatalitatea sorții („și de-o fi să mor…” ca în celebra baladă), aducând ofrande culinare: sarmale și ciorbe de perișoare la statuia masculului din ogradă, atingând subtil incompetența amantei: „că tu nu-i dai de mâncare…”

Realist. Femeia, românca autentic tradițională, ajunsă la o vârstă și un număr de kilograme, descoperă că soțul o înșală cu „o Ană” tânără și frumoasă, acționează:
Step 1: își suflecă mânecile, răsfoiește dicționarul pentru cele mai acide și spurcate cuvinte inventate de omenire, de la origini și până la ea.
Step 2: mânuiește făcălețul mai ceva ca un karate sensei în confruntarea cu încă-soțul prins în flagrant.
Step 3: face permanent pe gratis tinerei „Ana”, sau o scalpează pe model indian și o spurcă de nici o apă nu o mai spală.
Step 4: virusează mințile copiilor cu „cât de ticălos e porcul de taică-tău”.
Step 5: face tot ce poate ca „animalul să plătească.”
Step 6: îl urăște cu pasiune și înverșunare și blesteme toată viața, urmând legea nescrisă pur și autentic românească: decât să plângă mama, mai bine să plângă mă-ta.

Cântecul e frumos tare, mi-a plăcut linia melodică, versurile și vocea Addei. Dar n-am rezistat la un mic și nevinovat comentariu pe text. 🙂