Mi-a întins mâna și s-a prezentat. L-am privit sceptică. Apoi l-am studiat din cap până-n picioare și i-am spus clar și hotărât, fără zâmbet, ca și cum nu aș fi fost eu:
– Tu vei fi al meu. Va conta doar ceea ce eu doresc. Iar tu îmi vei aminti mereu că nu sunt vodka, sau ciocolată, ca să plac tuturor.
Îmi vei arăta cum să închid uși, fără să privesc înapoi și îmi vei fereca în sertare doar de tine cunoscute tot ce e neliniște, întrebare ori dor.
Vei fi al meu, vei fi despre mine, cu mine și de câte ori voi uita, îmi vei face dojenitor cu degetul și mă vei obliga să citesc aici.
Pe tine nu doresc să te împart. Și de câte ori voi avea tendința să mă așez pe planul enșpe, îmi vei aminti, așa ca în avion: salvează-te pe tine prima, în caz de furtună. Doar așa îi poți ajuta pe ceilalți. Tu, 2017 vei fi despre mine. Vei fi puțin egoist, pentru că vreau să văd ce iese.
Ce zici? Încercăm?

Vă doresc un an colorat în râs, în liniște sufletească și bucurie!

Fiecare fulg de nea e poveste. Un filigran de fericire complicat conceput, în planuri minuțioase de viitor, amintiri și ecuații bine, sau mai puțin bine rezolvate în trecut. Un zbor complicat, un dans cu copy/paste (uneori), cu ștersături și reveniri, renunțări, reușite și explozii de bucurie, punctate pe rând,organizate în clipe și săptămâni.
Fiecare fulg de nea cuprinde iubiri complicate, împărtășite sau nu, însiropate din belșug cu praf de stele.
Fiecare fulg de nea e amprentă personală și personalizată, un destin scris caligrafic, zbor de trăire, de nesiguranță și întrebări, de răspunsuri și o grămadă de semne de punctuație, predominant fiind semnul exclamării.
Fiecare fulg de nea e râs ori lacrimă, tăcere sau cântec.
Fiecare fulg de nea e zbor pufos, invariabil înecat sub pașii trecătorilor, pe caldarâm.
Fiecare… un fost fulg de nea, dizolvat în amintire, rătăcit în vânt.
La mulți ani 2017!

Om drag… nu l-ai văzut de ani… s-a transformat. Dar transformarea lui (de fapt e o ea) rimează cu a ta. Nu ați avut vreme de prea multe telefoane… Cele regulamentare: Crăciun, Paști, zile de naștere, poate încă unul, sau două… V-ați aruncat din când în când gânduri de bine, de drag, poate de îngrijorare, peste gard. A trecut ceva timp, deși dacă ai suna-o la două noaptea că ai nevoie de o pioneză, s-ar trezi să ți-o aducă, fără să întrebe de ce. La fel ai face și tu. E chimia aceea elaborată, de suflete care se cunosc și recunosc, împrăștiate pe pământ rătăcitor…
Vă reîntâlniți și descoperiți că, deși ați evoluat, sunteți exact pe aceeași linie paralelă, ca întotdeauna. Linie pe care ați urmat-o mereu, chiar înainte de a vă cunoaște. Dacă întindeți mâna vă regăsiți, cum a fost mereu…
Om drag, prietenă bună, inimă uriașă, femeie frumoasă… om credincios.
Îți mulțumesc! Chiar îți mulțumesc că exiști. Că exiști așa. Că alegi întotdeauna ușa cea dreaptă, în ciuda faptului că uneori e fantastic de greu de urnit.

Uneori vin la mine poveștile și-mi povestesc. Vin pe jos, deși ar putea lua un mijloc de transport în comun. Uneori sunt obosite și triste, iar eu, săritoare cum sunt, le șterg lacrima. Alteori nu-mi pot povesti din cauza râsului ce le sufocă vorbele și atunci mă străduiesc să am răbdare (deși sunt deficitară cu majuscule la verbul „a aștepta”). Când în sfârșit devin coerente, le ascult.
Uneori vin supărate pe diverși icși și igreci, care le-au nedreptățit și atunci le strâng la piept și le spun că nici măcar ciocolata nu place tuturor. Cum ar putea ele, niște biete povești din minte de condei, să mulțumească tot poporul? Însă mulți, foarte mulți oameni le iubesc. Așa insignifiante cum sunt ele. Așa poezioase, cum se trezesc uneori. Sau triste. Sau erotice. Sau fără sare și piper. Firești ca viața, cu de toate: cu râs și plâns, cu voluptate și cumințenie, cu credință și păcat.
Și pentru fiecare ics sau igrec care se zgârie la „ț”-ul meu, vin 56.89 oameni care dau fără virgulă… dragoste.
Și așa îmi vin poveștile acasă uneori, ca niște copii care au fost la colindat de sărbători și se întorc seara cu traista plină. Poartă cuvinte pline, îmbibate ca niște torturi de ciocolată extra-însiropate.
Mulțumesc!

Noi, oamenii: aceste alcătuiri minunate și critice…
Se spune că cine nu e în stare să gândească, judecă. Pune etichete. Se grăbește să-l așeze pe cel din fața lui într-un pat procustian, unde îi ajustează visele, credințele, așteptările. Îi atârnă cătușe la glezne, îi ancorează dorința aripilor de înalt…
Noi, oamenii: aceste alcătuiri minunate și critice…
În fiecare dimineață mușcăm, abia treziți din somn, câte o zi întreagă pe care o traversăm cât vedem cu ochii, până apune lumina. O mobilăm cu gânduri și planuri, cu bucurii și revolte, cu iubiri și păreri…
Noi, oamenii: aceste alcătuiri minunate și critice… fiecare buricul pământului personal… noi, oamenii…

Uneori (sunt convinsă că și vouă vi se întâmplă) vin cuvintele singure la mine. Nu le caut. Vin de-a dura și se lipesc răspuns întrebărilor mele. E ca și cum s-ar naște răspunsul și abia apoi întrebarea. Oul și apoi… găina.
Eu o consider acest lucru drept minunea mea personală.

Azi am pus de-un pic de sâmbătă. Una coaptă, spumos revărsată peste obrajii și umerii încă dezveliți de sărutul verii. Eu – ciocolată cu lapte.

Am pus de-un pic de sâmbătă, îmbibată bine cu octombrie, foșnind elegant, colorat prin pădure…

Am pus de-un pic de sâmbătă mustind de dor. Că toamna mi-e sinonimă cu dorul, de pe vremea când acumulam sfârșituri de veri și lăsam casa bunicilor, ca să merg la școală: elevă, studentă și apoi profesoară. Am crescut așa, cu vara în buzunar, ca și cum ar fi fost bunul meu personal. Iar când aici, în Canada am început să lucrez și vara, mă trezeam prost dispusă și îmbufnată, ca și cum mi s-ar fi făcut o mare nedreptate: Unde mă duc? Doar e vară!

Mi-e toamnă și îmi vine în minte „casa-dinainte” a bunicii. Vreau doar cinci minute acolo, cât să-mi umplu plămânii cu parfumul sfânt de arome amestecate: mobilă veche și covoare țesute, aerisite bine în grădina cu pruni, mirosul de pâine coaptă al bunicii și gutuia. Veșnica și galben-pufoasa gutuie, tronând împărătește, din toamnă până înspre primăvară pe dulapul trainic din lemn de nuc.
Mușcam cu poftă din carnea tare a fructului, râzând obraznic, cu gura până la urechi, când cei mari îmi spuneau c-o să-mi rup dinții. Nu i-am rupt și în continuare mușc cu aceeași poftă din gutui acre cu gust de copilărie, cu gust de acasă…

Nu înțeleg ce anume îi face speciali pe oamenii speciali din viața noastră. În principiu ei sunt la fel. Au mâini și picioare, glume sau filosofii de moment și ochi ce uneori scânteiază. Toți, în linii mari, sau mici, se conduc după constituția bunului simț, toți visează fericirea și mușcă furat câte o iubire mai mult sau mai puțin interzisă. Sunt iubiți și urâți, bârfiți, sau ignorați.
Toți oamenii se nasc, mănâncă, dorm și mor. Fiecăruia îi răsar visuri pe pernă dimineața. Toți privesc prin același tunel luminița pâlpâindă a speranței, care apune ultima. Labirinturile lor sunt la fel de întortocheat-încâlcite și toți le înjură cam pe la cinci după-masa. Când simt că nu mai au putere să-și care crucea.

În concluzie oamenii, posesori de mâini și picioare, de buze înzestrate cu vorbe, de ochi adaptați lacrimei, sunt copii la indigo.
Altruiști, egoiști, îndrăgostiți, disperați, fericiți, ori adânc deznădăjduiți.

Și atunci: ce anume îi face speciali pe oamenii speciali din viața noastră?

+

Hai să fugim în lume… de lume… până ne pierdem frunză cu funză…
E toamnă. Vezi?
A răsărit septembrie și ți-a grizonat ușor tâmplele… s-au copt merele… Sunt dulci strugurii…
Hai să fugim în lume… de lume. Să ne desfrunzim în copaci… dimineața.
Să ne întortochem unul pe altul, unul în altul, unul de altul… seara.
Iar oameni să fim puțin, doar cinci minute pe zi, cât să ne bem cafeaua.
Să ne înălțăm ramurile spre nori, cât de mult putem, și să râdem cât să ne fim soare…
Hai să fugim! Alege o barcă!