Câteodată trebuie să scrii pe un bilet, cu majuscule, NU MĂ INTERESEAZĂ.
apoi să-l plantezi într-un ghiveci și să-l uzi periodic,
astfel încât NU MĂ INTERESEAZĂ-ul să crească mare, atât de mare cât să cuprindă și să-ți înghită zbuciumul și toate întrebările care ar îndrăzni să se furișeze aproape de liniștea ta sufletească.

Așa, poți deschide sertarul fericirii.

(„Blue Essence” by  Megan Aroon Duncanson)

Mi-e dor să-mi fie dor…
Dar îi mulțumesc lui Dumnezeu că tu ești
pentru mine, doar pentru mine
aici, foarte aici și foarte acum
și mi-e doar bine. Nu dor.
Că mi-e iubirea ta. Mi-e primăvară.
(Nu te uita că-i februarie și-s minus j-de grade)

Joi cu soare. Explodat și total neasortat cu luna februarie. Are față de copil tâmp care rânjește și nu pricepe gravitatea situației: e februarie dom’le, las-un pic de iarnă pe uliță!
***
Cum e iubirea virtuală cu năbădăi? Ea-ți dă unfriend iar tu o mitraliezi cu mesaje dramatico-erotico-rico-veturiene, asortate cu Cargo– Dacă ploaia s-ar opri… Tu aștepți cu inima la gură și vezi în pauza de lunch că te-a iertat. Yeeeiii!!!! Sunteți din nou prieteni. Ești fericit. Asta până la următoarea abatere când iarăși îți iei un unfriend peste bot. Și-ți bate inimioara tare-tare și juri că niciodată… Dar tot ți-o iei, c-așa-i în tenis. Și-ți place stilul. Ai sentimentul că e valoroasă tare. Păi, dacă ție îți face așa ceva… Ție!  Noroc cu muzica atât de românească și de albastră, care rezonează tare la noi, ăștia vânturații prin lume și next time e ușor să mai lipești una cu mulți-mulți emoticons cu inimioare și sărutări. Și fericire de fericire. Ce frumoase-s împăcările! Mai ales cele virtuale. 😀

Nu! Nu, săriți că nu eu. Mă gândeam așa, privind peisajul… Un gând înțelept de joi.
Io-s bine sănătoasă, iar țiglele de pe casă, care cum.

M-a apucat…
Să vă spun că vă iubesc. Pe toți cei care mă citiți. Și aici și oriunde… E un miracol faptul că vă îndreptați privirea spre cuvintele uneori chinuite, alteori alintate, poate uneori ironico-sărate, ori lacrimo-sărate, ori zâmbeto-dulci… ori plictisitor-turtite, ori prea îndrăznețe, ori, cum or fi ele la ora la care le trezesc și mă trezesc.
***
E un miracol că tu, acum citești ceea ce scriu eu.
Te iubesc și când mă lauzi și când mă critici.
Și când mă pui în genunchi pe coji de nucă.
Și când mă salvezi de cojile de nucă pe care am fost pe nedrept așezată de altul, când vii cu păreri argumentate, bazate pe scrisul meu, ca să mă aperi de cel/cea/cei/cele care m-au pus pe coji de nuci din grabă, de cele mai multe ori.
Nu. Nu-mi place să stau pe coji de nuci. Dar e parte din proces.
Mi-a spus la un moment dat cineva pe care-l prețuiesc la superlativ (nici nu cred că știe 😀 ) Tu scrii prea fain ca să abordezi subiecte așa de cuminți! Trebuie să fierbi, să fii înjurată, să inciți.
Și-atunci am învățat o nouă limbă: limba catchy.
Da. Vorbesc română, engleză, italiană și catchy.
(Mi-e rușine, dar fluența în franceza am cam pierdut-o pe drum. Tre’ să pun mâna…)

„Hai să facem cunoștință,
Tu miroși a flori de mare,
iar eu miros a tocăniță”

Utopic!!! Femeia, ajunsă la vârsta maturității, cu delicatețe aproape maternă, dă sfaturi Anei, tânăra amantă a soțului din dotare. Numitul „badea”, obiectul suferinței celor două, ajunge invariabil acasă la mâncare, „la copii și la nevastă”, după ce s-a înfruptat cu poftă  din nurii tinerei amintite mai sus.
Cele două, romantic incurabile, suferă din cauza aceluiași bărbat, insensibil la delicatețea și gingășia eternului feminin.
Nevasta, o adevărată lady pe model mioritic, acceptă fatalitatea sorții („și de-o fi să mor…” ca în celebra baladă), aducând ofrande culinare: sarmale și ciorbe de perișoare la statuia masculului din ogradă, atingând subtil incompetența amantei: „că tu nu-i dai de mâncare…”

Realist. Femeia, românca autentic tradițională, ajunsă la o vârstă și un număr de kilograme, descoperă că soțul o înșală cu „o Ană” tânără și frumoasă, acționează:
Step 1: își suflecă mânecile, răsfoiește dicționarul pentru cele mai acide și spurcate cuvinte inventate de omenire, de la origini și până la ea.
Step 2: mânuiește făcălețul mai ceva ca un karate sensei în confruntarea cu încă-soțul prins în flagrant.
Step 3: face permanent pe gratis tinerei „Ana”, sau o scalpează pe model indian și o spurcă de nici o apă nu o mai spală.
Step 4: virusează mințile copiilor cu „cât de ticălos e porcul de taică-tău”.
Step 5: face tot ce poate ca „animalul să plătească.”
Step 6: îl urăște cu pasiune și înverșunare și blesteme toată viața, urmând legea nescrisă pur și autentic românească: decât să plângă mama, mai bine să plângă mă-ta.

Cântecul e frumos tare, mi-a plăcut linia melodică, versurile și vocea Addei. Dar n-am rezistat la un mic și nevinovat comentariu pe text. 🙂

Mi-e bine! Muncesc la un soi de nesimțire. Ninge de se rupe cerul. Azi nu gândesc.
Cum să nu se poată?

Azi vreau să fiu ne-simțită. Să stau în banca mea, mai precis pe colțul meu de canapea și să nu gândesc. Azi e bun orice vine. Accept. E ziua mea de da, fără dar (că de obicei așa-mi vine: „da, dar…”
Nu hotărât întrebării, soluției, demonstrației, introspecției, adevărurilor existențiale…
Azi e zi de nu-mi pasă.
Acest soi de ne-simțire vine la pachet cu un zâmbet tâmp, a la Gioconda, ar zice ceilalți încercând să-l descifreze.
Zi de ne-simțire. Doar eu și zăpada populăm planeta. Restul e butaforie. N-ai cum să iubești, urăști, suferi, sau să-ți fie dor de niște desene de carton.
Sufletul e pe pilot automat, trupul perpetuum mobile, inima în vacanță.
Azi mi-am decretat stare de ne-simțire. Pauză. Punct.
Vocile celorlalți, zgomot de fond. N-aud nimic!

Aș zice: ține-mi, Doamne nesimțirea, ca ochiul să nu mai păcătuiască în lacrimă!

Azi e stare de I don’t care și je m’en fiche, sau în traducere liberă e ziua lui mi si rupe.