Mi-e bine! Muncesc la un soi de nesimțire. Ninge de se rupe cerul. Azi nu gândesc.
Cum să nu se poată?

Azi vreau să fiu ne-simțită. Să stau în banca mea, mai precis pe colțul meu de canapea și să nu gândesc. Azi e bun orice vine. Accept. E ziua mea de da, fără dar (că de obicei așa-mi vine: „da, dar…”
Nu hotărât întrebării, soluției, demonstrației, introspecției, adevărurilor existențiale…
Azi e zi de nu-mi pasă.
Acest soi de ne-simțire vine la pachet cu un zâmbet tâmp, a la Gioconda, ar zice ceilalți încercând să-l descifreze.
Zi de ne-simțire. Doar eu și zăpada populăm planeta. Restul e butaforie. N-ai cum să iubești, urăști, suferi, sau să-ți fie dor de niște desene de carton.
Sufletul e pe pilot automat, trupul perpetuum mobile, inima în vacanță.
Azi mi-am decretat stare de ne-simțire. Pauză. Punct.
Vocile celorlalți, zgomot de fond. N-aud nimic!

Aș zice: ține-mi, Doamne nesimțirea, ca ochiul să nu mai păcătuiască în lacrimă!

Azi e stare de I don’t care și je m’en fiche, sau în traducere liberă e ziua lui mi si rupe.

Primele minute ale noului an… Ne privim ochi în ochi.
Știi… prima impresie, când scanezi rapid persoana din fața ta…
Îi simt căldura, bucuria și mi-e drag. Din prima secundă. E o chimie între noi. M-au înduioșat poate rotunjimile lui de maimuțică. Forma obraznic rotită de 2, apoi acel 0 hotărât. Încearcă un pic cu acel 1 bățos să  impresioneze. Dar dulcele încovoiat de 6 topește în zâmbet toată încordarea. E frumos. Frumos tare.  Mi-e drag din prima secundă.
Bine ai venit în viața noastră 2016!

This slideshow requires JavaScript.

Toamna s-a mutat pe strada mea, iar mâine se va concentra toată într-o frunză-durere cu nervurile elastice, întoarse înspre palma mea întinsă.
În fiecare an toamna își concentrează frigul și ploaia și vântul într-o zi de octombrie.
Mâine aș avea nevoie de o rază de soare… una mică de tot… cât să o pun în
buzunar la blugi, la cei mai strâmți blugi, cât mai aproape de pielea mea, ca atunci când mi-e frig să o ating cu vârful degetelor și să mă încălzesc.
Dar plouă… îmi plouă… Soarele a răsărit azi pe altă stradă… Și mi-e frig. Mi-e atât de frig și-atât de toamnă…

Iubesc copacii. Fiecare copac naște o poveste și… de fapt nici nu cred că ei chiar sunt copaci cu adevărat. Se prefac în copaci oamenii care nu și-au terminat de spus povestea… femei care nu au iubit niciodată… frați răsfirați prin lume și bărbați de toate vârstele care nu și-au găsit menirea. Au înlemnit în poziții caraghioase cu ramurile înspre cer.
Copacii sunt foști oameni care au tors prea multă răbdare… atât de multă răbdare că le-au crescut frunze.

Sunt frumoși oamenii și copacii și frunzele și culorile toamnei și poveștile…
Dar mâine…  doar mâine aș vrea să fie primăvară… sau cel puțin să am o rază de soare… una mică, cât să-mi încălzească puțin palma întinsă. Doar mâine…

Oare ne-am plictisi dacă cineva ne-ar arunca pe o insulă pustie? Pe noi, doar pe noi doi. Fără internet, fără cărți, fără nimic altceva decât unul cu celălalt.
După anumite teorii, pe care noi le-am spart demult, dragostea, cică, ar ține trei ani. Fluturii din stomacul meu, sunt cu siguranță o specie mult mai rezistentă, ori nu știu să citească.
Noi doi pe o insulă pustie am avea multe de făcut. Tu ai proiecta inginerește o locuință trainică, ai desena schițe pe nisip și ai face calcule matematice sofisticate, din care nu aș înțelege nimic.
Eu aș aduna flori și scoici, aș împodobi casa, aș face dulceață din fructe sălbatice și aș scrie poezii pe același nisip. Seara ți le-aș citi, apoi am dansa amândoi pe muzica valurilor. Ai fi oglinda mea, aș fi liniștea ta. M-ai face să râd ca de obicei, eu ți-aș povesti, cum fac mereu și am avea în general un stil de viață foarte sănătos. Dimineața am alerga goi în primele raze ale soarelui, am sparge nuci de cocos pentru micul dejun. Am fi vegetarieni, pentru că nu te-aș lăsa să vânezi căprioare. Nopțile am plănui îmbrățișați următoarea zi și-am număra stelele. Din când în când ne-am opri să ascultăm tăcerea.
Mare lucru nu s-ar schimba dacă am fi noi, doar noi doi pe o insulă pustie.
Un singur amănunt. Nu ar suna telefonul și n-am primi nici un e-mail. Atât.
Ne-am reface lumea firesc, pe o insulă pustie. Tu, inginerește, ai construi un adăpost, eu l-aș împodobi cu flori și scoici…
Nu, nu ne-am plictisi. Dacă am fi noi, doar noi doi pe o insulă pustie ne-am fi suficienți unul altuia…

Iubesc culorile… le respir, le pipăi, le cânt. Sunt parte din mine, iar eu le aparțin. Mă joc cu ele… Cu pensula în acrilic, sau ulei… în bucătărie cu mere și pere, cireșe sau struguri… Ele îmi răspund cu dragoste pastelată, cu fluturi mari colorați de pasiune. Culorile mă iubesc
(e secretul meu șhhhhh!)
Nu râdeți de mine! Culorile chiar sunt pentru mine POEZIE.

Când am deschis ochii m-a inundat căldura ochilor ei albaștri.
A fost cea mai frumoasă femeie din sat și dintotdeauna mi-a spus că e bătrână. Bunica era ușor trecută de patruzeci de ani când m-am născut. Dar poate atunci oamenii erau mai bătrâni. Nu știu… Ochii mamei sunt albaștri-verzi, depind de razele soarelui și de starea ei sufletească… Bunicul semăna cu Moș Crăciun, avea părul alb, bujori în obraji și ochi albaștri.

Dar tata având gena mai puternică mi-a dat ochii lui căprui.

Când am deschis ochii în jur și am văzut atât de mulți ochi albaștri, am vrut și eu. De câte ori îmi aduceam aminte, ceream să-mi schimbe îngerașul culoarea din privire. Mama mă liniștea, spunându-mi că ochii mei sunt cei mai frumoși și cei mai calzi. Eu nu voiam ochi calzi, ci ochi albaștri.
Era pentru mine… cum să vă spun? … o problemă existențială. Aveam nevoie de ochi albaștri.
Și toate păpușile primite, aveau ochi căprui…să semene cu mine.

Facem cunostinta cu aceasta senzatie de la inceputurile noastre pe aceasta planeta. La inceput sunt colicile (cred ca ar fi primele probleme care ne incearca) apoi vedem frumusetea flacarii, incercam sa o prindem in mana, dar ne arde. Apoi cadem si ne zdrelim genunchiul. Dar intotdeana e mama sau tata care pupa locul ranit si durerea trece ca prin farmec. Apoi senzatia creste deodata cu noi, se maturizeaza si poate prima durere in suflet e cand aflam ca nu exista Mos Craciun, cand aflam ca nu barza aduce bebelusii, sau cand il surprindem pe el tragand de codite o alta fetita. Si crestem, inaintam in viata… durerea e mereu prezenta, ascunsa undeva in preajma, gata de atac. Prima nota mica ne doare, poate prima vizita la dentist… Si un pupic parintesc nu mai rezolva problema. Apoi se intampla intr-o zi sa intalnim un baiat si sa scriem impreuna o poveste. Dar povestile au intotdeauna inceput, cuprins si incheiere. Si nu e totdeauna happy-end, adica el si ea nu traiesc neaparat impreuna fericiti pana la adanci batraneti si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa… Uneori finalul vine chiar inaintea cuprinsului si atunci lacrima destainuie prezenta durerii (pregatita, la datorie, ca de obicei.) Invatam cuvinte noi: durere, boala, despartire, dor, moarte… La inceput sunt notiuni abstracte, le auzim la stiri, sau la altii… cumva stim ca se intampla undeva in univers. Apoi ni se intampla. Si de fiecare data cand credem ca am atins apogeul durerii suntem pacaliti, pentru ca dimensiunea ei se schimba, avanseaza, devine tot mai intensa si mai coplesitoare. Durerea copilului tau reverbereaza in tine si e mult mai acuta decat propria-ti suferinta. Dar si bucuria e pe masura. Cand boala te incearca, te doare, dar vorba medicului e cea care te poate plasa in zona aceea aflata in afara linistii sufletesti. Amalgam de durere fizica si sufleteasca… Dar tu esti tare… stii ca vei invinge, cel putin acum, cel putin de data asta… Nu stii cum va fi data viitoare, la urmatoarea dimensiune. Nu stii…