(fiecare cu instrumentul lui – Quebec city)
În vacanță, excursie, ori aiurea pe stradă, ești setat. Punct ochit, punct lovit. Știi unde mergi, ai niște obiective clare în minte. Și le vezi. Te duci cu ochelari de cal, orbecăind să le bifezi. Le vede toată lumea, că de aia are ochi și de aia e lume. Cu toate acestea fiecare secundă e o aventură rotundă. O pictură cu detalii mărunt lucrate de bijutier. Dacă te interesează bijuteriile.
(gândac în vizită la Chateau Frontenac – Quebec)
Pictor desăvârșit, destinul lucrează aspectele milimetrice, firele complicat țesute ale pânzei de păianjen, ori smaraldul unui picior de gândac, ori furnica, înnebunită de parfumul unui boboc-bondoc de bujor.
(furnici curajoase – bujorul ar putea riposta)
Omul, tăvălug modern, (că așa ne place să ne numim – moderni) aflat într-o viteză nejustificată, băgat clar în priza unei realități neprietenoase, aplatizează fiecare zi.
O turtește în frunză uscată, semn de carte, apoi se plânge că Timpul nu e. Că Timpul e hoț. Că Timpul e de vină că s-a scurtat/comprimat/dizolvat.
Că ieri era anul trecut și acum cinci minute era ianuarie. Și uite! Iulie-l arde pe rug și nu poate sta, se grăbește, că vine Crăciunul.
Viteză ne cheamă. Facem planuri până la sfârșitul Timpului, deși suntem chiriași de ocazie. Dacă ne-am opri o secundă, cât să ne scoatem pălăria, să-i respirăm clipa și tăcerea? Căci ne numim Trecere. Și atât.
(Chicago – Grădina Zoologică – ce să caute un măr aici?)
Anumite zile se întind cu răbdare de la picioarele noastre până la lună. Ne oprim, deschidem ochii și respirăm.
Și vedem, nu doar privim. Și auzim, nu doar ascultăm.
Luăm de pe umeri grijile lumii, le punem deoparte și zburăm puțin. Lent, pe lângă ape și copaci, prin păduri și parcuri. Atunci Timpul se scarpină în cap, se oprește derutat și așteaptă. Ce să facă?
(cartier japonez – San Francisco – roșii, efemere, tentante… )
Am fost la cumpărături. E sâmbătă. Și m-am uitat la oameni. De multe ori i-aș trata ca pe margarete, ca pe furnici ori ca pe albine și le-aș face poze. Doar când ies din tipar. Când au culoare, rezonanță, ori stridență.
Oamenii sunt alcătuiri complexe, cu trăsături și haine asortate, cu ziua sau noaptea, cu coșul de cumpărături, cu mine ori cu soarele sau ploaia.
Le-aș face fotografii și complimente și le-aș explica de ce. Dar tac, pentru că sunt oameni și majoritatea nu ar înțelege. S-ar întreba ce urmăresc.
Stop cadru: negresă îmbrăcată în galben, trupeșă ca un fruct generos crescut, cu turban auriu, împingând coș de cumpărături galben și el. Pune în coș o papaya coaptă și zâmbește ca spicul de grâu. Imaginea curge dulce: femeie mulțumită, împlinită, sănătoasă, armonios și casnic legănând galben șoldurile.
Ești perfectă, i-aș zice. Pielea ta ciocolată plus papaya, culoare de soare – Gauguin. Trupul tău rubensian are forma fructului, iar turbanul și coșul de cumpărături rimează. Ești poezie, i-aș spune.
(păpădie suplinind negresa – au în comun culoarea hainei )
Nieh! Oamenii n-ar înțelege. E ușor cu gâștele, cu păpădiile ori iarba.
Oamenii se grăbesc. Interpretează, etichetează, aruncă vorbe.
Iau de pe rafturi produse, le analizează, apoi se așeză la coadă nemulțumiți că e coadă și ei nu au TIMP. Butonează telefoane. Privesc întrebător casiera, convinși de ghinionul să se fi așezat la cea mai înceată.
Iar ei TIMP să aștepte n-au.
Oameni sunt imperfecți. Au fețe asimetrice, riduri, alunițe, pete. Sunt prea slabi sau prea grași, îmbrăcați la repezeală, să facă cumpărături.
Sunt înhămați la aceeași cursă: a dietelor, a măștilor de față sau de păr, a loținilor împotriva coșurilor, a cremelor scumpe antirid, a doi litri de apă pe zi și a mersului la sală de minim trei ori pe săptămână, a mâncării bune sau proaste, a vitaminelor.
Aleargă cu dorința crâncenă de-a se potrivi tiparului, modelului. Se vor iubiți și populari și bogați și frumoși și veșnic tineri, nemuritori. Aleargă după o Fata Morgana personalizată și vânează fericirea, convinși că ea îi așteaptă la cinci minute după ce se termină Timpul prezent. (Mereu m-am întrebat de ce preferă oamenii să conjuge verbele la viitor). Vânează fericirea, deși o au sub nas, vârâtă în toate buzunarele.
Vor să prindă trenul acela care pleacă mâine, când ei vor avea o față perfectă, un trup frumos, un job extraordinar, o casă cu minim trei dormitoare și garaj pentru două mașini cel puțin.
Vor să se așeze pe o bucată mare de liniște. Și fac atâta gălăgie pentru asta…
Apoi se opresc mirați, pentru că-i dor oasele. Îi dor reumatismele și scara casei cu minim trei dormitoare se transformă în munte. Se privesc în oglindă. Nu-și mai văd ridurile, ci doar lumina zâmbetului. Deschid cu greu cartea de gramatică, unde sintaxa vieții nu mai e ca pe „vremea lor”. Viitorul a pleznit demult. Își pun ochelarii și conjugă încet imperfectul: „când eram eu…”
Singura frumusețe e sănătatea.
Sunt gânduri la vreo două poze luate aiurea, din lumea aricilor. 🙂
Cum poate fi un fluture altfel decât naiv? Se-ascunde. De toamnă se ascunde. În floare-și face casă.
Când aștepți, timpul se oprește în loc. E un uriaș nesimțit. Nu-l poți urni orice i-ai face, orice i-ai zice.
