Rutina e alb-negru. Cel mult sepia. E o zi de sâmbătă când înghesui în geantă o bucată de septembrie, niște soare, plus sămânță de evadare.
Rutina întinde sub roți un drum lung și clar între două puncte fixe: eu și tu.

De la mine la tine e toată filozofia asta numită viață, sau fericire, sau respirație, sau cafea de dimineață, făcută de tine și împărțită generos de mine. Cu tine.
Rutina e liniștea pe care îndrăznim uneori să o pieptănăm cu vorbe mari. E umbrela uitată sistematic acasă de mine, pentru că în lupta cu furtuna am învățat să dansăm în ploaie. Mai strănut câteodată. Eu.
Rutina e șansa, ori binecuvântarea de-a respira împreună același septembrie alb-negru, ori cel mult sepia. E o zi ca oricare alta, cu soare și drum lung…

Femei-copil suntem amândouă. Încă.
Flori, aflate sub semnul lui încă frumoase. Doare al naibii acel încă, știu. Asistăm neputincioase cum ni se desprind petalele și încercăm să le lipim la loc, cu glue, ori cosmetice scumpe. Mai păcălim un pic ziua, zilele. Însă tot apare câte un rid. Dar nu ne putem opri nici râsul, nici plânsul care creionează pânze de păianjen expresive, raze mici, ca și cum am încerca să desenăm soarele în jurul ochilor.
Ne e sete, Doamne, ce sete și ce foame… Nici noi nu putem defini pofta din noi. Și scriem și pictăm și ne agităm în labirint de căutări. Parcă aripile noastre sunt mult prea largi pentru o inimă obișnuită care ar avea curajul să ni se dăruiască. Am putea mistui. Și dăruim celor din jur, ne dăruim. Uneori îi speriem și se retrag pentru că nu pot să ne  restituie. Deși noi nu avem așteptări.

N-avem răbdare și nici timpul nu are răbdare cu noi. Trece și ne trece, deși noi încă mai copilărim, încă visăm la ziua când vom crește mari.
Tu ai idee cât de mult semănăm?
Noi, cu dietele noastre, cu mintea zăpăcită și cu penița și pensula în buzunar, cu iubirile care ne încearcă și încurcă uneori sufletul? Cu furtună prea mare, cu soare prea intens în vara care suntem.
Ne plac aceiași bărbați, dar ne-am măritat cu tipul manierat și calm, înzestrat cu toată liniștea și trăinicia pământului. De care avem nevoie, ca să copilărim.

Suntem două surori din două părți de Românie, cu dor mare în suflet. Căutând necontenit. Ne cheamă Căutare. Ne cheamă Neliniște. Ne cheamă Adevăr. Ne cheamă Dăruire și Dor.

Tragem în piept tentativă de primăvără. Când e soare ne întindem ca niște pisici leneșe, satisfăcute…  Dar vântul distruge idila și mitraliază plumbuit pielea destinsă și recunoscătoare și în sfârșit…. caldă. Grădina doarme deocamdată. Noaptea coboară devreme, în ore lungi, delicioase. Plănuim zile de mâine și ne-ncălzim sufletul cu aroma ciocolatei fierbinți.  Focul trosnește în șemineu. Da. E o oarecare primăvară. Așa se spune la știri… Neclar. Prezentatorul se încurcă: vine joi, pe la trei, ba pe la cinci… Urmăresc cu atenție când răsare primul fulg de floare mai îndrăzneț. Să apuc să fac două-trei fotografii și-n primăvara asta.
Toronto, 29 martie.

Lumea mea era perfectă. Nu știam că se inventase culoarea. Totul era armonios rotunjit în tonuri elegante de gri. Doar griuri…
Visam cuminte alb, știam că paleta se întinde ca o cale ferată până la negru, dar nu prea des și nici prea curând pentru că de obicei dormeam când soarele, adică albul cum ar veni, își scutura norii și se stingea în tuș negru…
Lumea mea era perfectă: începea cu literă mare și se încheia cuminte la punct. Avea subiect și predicat, iar după-masa se adăugau civilizat atributele și complementele. Fraza avea aceeași intonație melodioasă.
Tu nu ai făcut mare lucru decât mi-ai demonstrat. Albastrul.

Îmi iau de mână dorul și-l așez într-un sertar. Îi spun să stea cuminte, să nu mai latre. Încerc să-l păcălesc să doarmă somn fără vise.
Să nu-ți vină ideea să-i apari în somn. Nu de alta, dar se sperie, și-mi sare în brațe plângând…

Îmi iau dorul de mână și îl trimit la plimbare, sperând să-l ia vântul, să-l zboare departe de mine.
Să rămân, în sfârșit, singură. Să-mi pun un film, ori să scriu, ori să ceva…
Să nu vină iar bătut și alungat, plângând la fereastră, că eu, inimă bună îi deschid. Apoi iar mă lupt cu el singură și mă cert eu pe mine, că doar am promis de atâtea ori că-l ignor…