Lumea mea era perfectă. Nu știam că se inventase culoarea. Totul era armonios rotunjit în tonuri elegante de gri. Doar griuri…
Visam cuminte alb, știam că paleta se întinde ca o cale ferată până la negru, dar nu prea des și nici prea curând pentru că de obicei dormeam când soarele, adică albul cum ar veni, își scutura norii și se stingea în tuș negru…
Lumea mea era perfectă: începea cu literă mare și se încheia cuminte la punct. Avea subiect și predicat, iar după-masa se adăugau civilizat atributele și complementele. Fraza avea aceeași intonație melodioasă.
Tu nu ai făcut mare lucru decât mi-ai demonstrat. Albastrul.

Îmi iau de mână dorul și-l așez într-un sertar. Îi spun să stea cuminte, să nu mai latre. Încerc să-l păcălesc să doarmă somn fără vise.
Să nu-ți vină ideea să-i apari în somn. Nu de alta, dar se sperie, și-mi sare în brațe plângând…

Îmi iau dorul de mână și îl trimit la plimbare, sperând să-l ia vântul, să-l zboare departe de mine.
Să rămân, în sfârșit, singură. Să-mi pun un film, ori să scriu, ori să ceva…
Să nu vină iar bătut și alungat, plângând la fereastră, că eu, inimă bună îi deschid. Apoi iar mă lupt cu el singură și mă cert eu pe mine, că doar am promis de atâtea ori că-l ignor…

Click! Peste cinci minute se luminează. E o chimie puternică între pașii căprioarelor și respirația veverițelor. Se curăță din crengi resturile de gând și amintire. Se primenește cu grijă firul ierbii…
Ieri se împătură cu mare atenție și se așază cuminte în prima scorbură din dreapta. Ploaia spală urmele de zăpadă, neatent căzută prin păr și sprâncene dar, mai ales, orice vorbă grăbit ieșită din cușcă.
Mâine e sărbătoarea concomitentă a înfrunzirii și înmuguririi irisului. Cică ajunge primăvara (ce-i pasă de calendar?!) și primul ei pas: înflorește privirea.
Atenție! Peste cinci minute, adică mâine, sosește.

Și dintr-o dată s-a făcut liniște. A început să tacă toată planeta în același timp. Lăptos și lung. Ca și cum nu ar fi acasă.

De la atâta liniște au prins să-mi țiuie urechile…
Voiam să țip. Dar cum să îndrăznesc?
Cine sunt eu să întrerup tăcerea?
Sunetele tremurau timide în gât, cățărându-se spre spre buze.
Pândeau aproape sufocate, fără oxigen…

Nu se auzea nici măcar un fulg în zbor,
ori vreo pală de muzică, rătăcind de la vreo fereastră întredeschisă.
Tăcere. Totul era dat pe mute…

„Urâtă e tăcerea!”, mi-am spus, eu, căutătoarea de liniște.

De ce avem noi o relație mai proastă cu lunea?
Poate pentru că  lunea poate fi cam așa și așa…?
Oricum ar fi, dimineața cerșim măcar un minut în plus de somn. Dormitorul, cea mai intimă cameră a casei, e căptușit cu binele acela de cuib. Ceasul izbucnește obraznic, războinic, fără milă. Primul impuls e agresiv. Nu-l arunci pe geam, că e prea mare efortul, dar îi dai una în cap să tacă. Să uiți că a sunat. Să uiți că deja e dimineață. Să te amăgești măcar un pic. E un efort cumplit să deschizi ochii, după ce două zile, la rând, au fost cu somn târziu și ore mici de mers la culcare. Ce n-ai da să fie sâmbătă, sau duminică, sau… să fii liberă?
Îți vine o idee genială: ce-ar fi să suni la serviciu și să ceri sick day.
Da, scapi o zi, dar tot trebuie să mergi… Și ce poate fi mai urât decât să-ți fie marțea lune? Negociezi cu tine așa, o vreme. Devii înțelegătoare cu situația și te extragi cu greu din așternut. Te prelingi, cu ochii  abia întredeschiși, spre bucătărie. Te târăști la filtrul de cafea, unde faci aceleași mișcări robotice ca în fiecare zi.
Apoi se petrece o chestie ciudată. Mirosul de cafea, susurul familiar și discret al filtrului, geamurile care încep să se deschidă la culoare, vestind lumina, iți dau senzație de bine. Realizezi, brusc, că de fapt e fantastic să fie luni. Că luni e o zi perfectă. Ești sănătoasă, ai multe ore din zi la dispoziție și e… luni, adică prima zi din săptămână: oportunitatea începutului. Simți cum se trezește în tine energia. Îți vine să râzi de gândul ghiduș ce-ți vine: „e un moment istoric. Sub ochii tăi tocmai se naște o nouă săptămână.”

P.S. Cu zâmbet,  plină de energie te pregătești să ieși din casă. Înșfaci cafeaua, dar capacul cănii face o mișcare de balet în aer și jumătate din lichidul fierbinte ți se varsă generos pe piept. Surprinsă, scoți un sunet ca un indian înainte de luptă și vezi pe pielea ta cum cafeau te trezește mai repede atunci când o verși pe tine, decât când o bei. Alergi să te schimbi urgent, însă în prima secundă, (care de fapt e ultima înainte de a ieși din casă) nu  găsești ceva care să se potrivească cu ceea ce ai pe tine. Și-ți vine să…. și să…și să… Dar zâmbești. Doar ești pozitivă. Și optimistă. Și e luni. Deci un început. Deci…. GATA!!!