Nu mă cheamă nici Ioan, nici Ioana, nici Ionela etc, dar în copilărie eram mereu sărbătorită, ca și cum aș fi fost. Fiecare bărbat din familie purta numele de Ioan (ori și numele  Ioan) așa că mama, care, pe cuvânt că e specialistă în magie și făcut surprize, crease un fel de etimologie specială, interesantă și întortocheată a numelui meu, astfel ca să mă simt îndreptățită să stau alături de sărbătoriți, fără a fi lezată de bănuiala că mi s-ar face o concesie.

Convinsă fiind de drepturile mele, alături de bunu’, tata și Radu, fratele meu, primeam țanțoș cadou și tort și ce se mai întâmpla, ca și cum ar fi fost cel mai firesc lucru din lume. (Bunu’ era bunicul patern. Așa erau delimitate cele două perechi de bunici: bunu’ și buna, bunica și bunicu’). Și l-am apucat și pe tata bun (străbunicul patern) care era o figură specială (dar el era Teodor). Am amintiri clare cu el, aveam vreo nouă ani când s-a dus pe planeta aceea care.

Crescând am înțeles că doar Radu e îndreptățit la sărbătoare, așa că m-am retras zâmbind dintre Ionii pozitivi (întotdeauna) apreciind diplomația mamei care, în paranteză spus, deși e de scris cu majuscule țipătoare, e cel mai minunat om pe care-l cunosc. Nu că e mama. Acu’ fiecare dintre noi are sentimentul că mama proprie e bucata lui de paradis. Dar mama a știut să ne ocrotească copilăria ca nimeni alta și să o poleiască în atâta căldură, că eu am aflat doar în clasa a unsprezecea de liceu (fiind la o prietenă în vizită peste noapte) că și părinții se ceartă. Or fi avut și ai mei probleme că asta e viața, dar se petreceau ferite de ochii și urechile noastre.

De Bobotează se făceau răciturile (aiturile), așa e obiceiul la noi. Mie îmi plăcea doar gelatina și îl priveam pe tata cum pune sare, piper și boia, ca o pictură abstractă așternută tacticos peste conținutul delicios al muncii mamei. Mușca cu poftă și, văzându-mi privirea, mă învăța să fac și eu la fel. Zăpăceam o porție pe care abia o sculptam cu furculița.
De mulți ani n-am mai fost acasă de Bobotează și de Sfântul Ioan și multe s-au schimbat…

La mulți ani, dragă Ioane! De la cel mai mic, la cel mai mare. Și invers.

(Am uitat să mă laud: poza e a mea cu prăjituri făcute de mine 🙂 )

E un frig de crapă pietrele. Capra crapă piatra-n patru.
Lumea stă la căldură și schimbă poze cu zăpadă și warning-uri de frig și poante despre frig. Totul e despre frig azi.

A venit în oraș nu iarna, ci mama iernii cu bunică-sa și toate mătușile și țurțurii aferenți. Azi nu e de făcut îngerași în zăpadă. Rămâi ca prostu’, bocnă, împietrit și alb și mut, cu toate păcatele întinse la soare. Nici oameni de zăpadă, nici plimbări romantice și cam nimic pe afară nu-i de făcut.
Soarele are grave probleme mentale. Ironic și căpos, se izbește ca un taur prin geamul de la dormitor în pereții albi și-i face aur, lingușindu-mi porii și plapuma și oglinzile de la dulapuri. Parșiv îmi spune… și ce nu-mi spune? Mă vrăjește, mă orbește. Cum să scriu în condițiile astea? Trag jaluzele. (Minus treizeci și opt, cred).

Să vă arăt poze cu iarna? Nu vă arăt! Dacă tot nu pot să vă trimit senzații tari, cum ar fi aceea de rrrrrrrîngheață mâna, cu mănușă cu tot pe portieră, ce sens are să vă minunați de dantelărie și de alb și pur?
S-a pus de-o moarte albă în oraș. Eu stau în fața șemineului. Și-aștept să treacă. Moartea e alchimistă, e precupeață vicleană cu-o singură monedă de schimb la suflet: ZĂPADA. Ce panaceu???
De fapt, nu moartea închide fiecare rană?

Dar azi mi-e sâmbătă. Și mi s-a terminat cafeaua. Zavida.
Cum nu există sâmbătă fără cafea, găsesc în cămară o pungă adusă din Republica Dominicană. Macin circumspectă o cantitate mică. Ăia se laudă cu Mama Juana, cu Merengue și Bachata, cu Larimar, nu cu cafea.
Însă miroase bine, și surprinzător, e delicioasă. Și mi-e chiar dragă, că vine de unde vine. Îmi amintește de țara aia, unde soarele, băiat de treabă, harnic și umil, la locul lui, pentru-un ciubuc de câțiva cenți, stătea peste program o oră, două…
*
Azi am găsit blidul.
Când am venit în Canada am adus cu mine mai multe obiecte de suflet. De la bunica am luat o farfurie tare veche, de pe perete. Bunicul îmi povestea „Punguța cu doi bani” și-mi arăta găina și cocoșul pe care artistul popular îi așezase acolo. Și eu credeam.
În fine, am adus-o aici și-am atârnat-o în bucătărie. În general am gusturi mai ciudate și-mi place ce-mi place. Produsele artizanale puțin înspre deloc. Dar în bucătăria mea albă, farfuria de la bunica era pata de culoare, acel quelque chose care atrăgea atenția exotic. Și-mi era dragă. Însă, când ne-am mutat, acum trei ani, cumva s-a rătăcit. Am căutat-o până când n-am mai avut unde și am fost sigură că n-o mai am. Și-am suferit. Era de la bunica.

Prietena mea din România, mare iubitoare de folclor, are o colecție impresionantă de farfurii de genul acesta. Dar cu dichis. Sunt așezate pe culori, într-o anumită ordine, de un designer de interioare. Complicat.
Când a aflat povestea farfuriei mele, mi-a dăruit imediat una aproximativ asemănătoare (pe care ca prin minune o avea, că sunt destul de rare) știrbindu-și colecția. Am adus-o aici și-mi era și mai valoroasă.
Azi am găsit-o și pe cea de la bunica. Acum le am pereche, de la doi oameni dragi.

Și cum e frigul frigului la noi, e ca și cum m-ar fi îmbrățișat bunica. Căldură.

În seara asta a venit Moșu’
S-a descurcat în ciuda nămeților și frigului și în general a condițiilor grele de ajuns la destinații. Dar, bănuiesc că de aia e Moș ca să se dea de trei ori peste cap și să facă surprize când te aștepți mai puțin. Și hodronc-tronc și buf prin șemineu fix sub brad. Probabil că merge la sală în timpul anului, de aceea are condiție fizică, deși nu s-ar spune după rotunjimi, dar poate că așa îi e conformația…
(Ce m-o fi apucat să-l critic pe Moș???? Tre’ să fiu atentă să nu mă mușc de limbă.)
Și vă spuneam de moș…

Dar înainte de asta vreau să mă laud. Pot? Tot e final de an, și, dacă am fost bună până acum e bine, dacă n-am fost, tot aia. Cadou am primit, deci…

De când mă știu am fost înconjurată de oameni speciali. Cumva Dumnezeu mi-a scos în cale ființe minunate, cu suflete soare. Lumină. Știți și voi, ochi mari, zâmbet larg și dragostea la vedere.
Că omul în sine e o sărbătoare. Fiecare om e o zi de sărbătoare. Cu dimineață, prânz și seară. Fiecare om e un brad de Crăciun, împodobit după posibilități.

Unii au coroana bogată, generozitate și inimi mai mari decât prevede legea. Sunt asortați în bun gust și culoare, trăinicie și calitate. Îi iubești instantaneu pentru că-ți dorești să fii ca ei, să fii în preajma lor, în curtea lor, la masa lor. Să te molipsești de binele lor trainic de verde liniștit. Au case frumoase cu geamuri curajoase prin care intră curat lumina. Au zâmbet și cuvânt. Și suflet.

Alții sunt grăbiți în viață, în relații, în sărbătoare, în ceașca de cafea și respiratul în pădure. Nu e vina lor. Așa se nasc, cu suflet de argint placat cu aur de 10 karate. Așa se bucură ei. În fugă, pe jumătate. Kitchos. Împodobiți cu globuri ieftine, de plastic, chinezești. No big deal, se pot înlocui ușor. Sunt în serie.  Imitatori prin excelență.
Se mulțumesc cu puțin și au puțin. Cu crengi slab arcuite, ițite strâmb dintr-o tulpină fără vlagă.

Dar și ei sunt un soi de sărbătoare, pentru că-n fiecare casă vine Crăciunul și toți au zâmbete și sarmale pe masă. Iar soarele răsare pe fiecare stradă, indiferent de cartier. Iar ușile se deschid și se închid. Ca oamenii.

Eu am avut parte mereu și mereu de cei din prima categorie. Nu glumesc.
Am fost binecuvântată la început în real. Iar apoi în virtual s-a întâmplat la fel. Sunt atât de frumoși oamenii de care vă spun, că îmi crește sufletul pentru că-mi prețuiesc prietenia. Mă simt eu mai bună din cauza asta. Pe câțiva i-am cunoscut și real, iar legătura noastră s-a accentuat.

Pe Danaiana am cunoscut-o în niște circumstanțe despre care nu voi vorbi, pentru că sunt doar ale noastre. Ne-am apropiat, pentru că nu se putea altfel și noi două am vorbit în toate felurile, nu doar cu vorbe. Chiar și cu frunze. Aș putea spune multe despre ea, însă o imagine face cât o mie de cuvinte. Nu-i așa? Iar ea are mâini de aur. În seara asta m-a făcut fericită.
Azi am avut o zi foarte grea. Una din cele mai grele zile din ultimii ani. Și știu că nu întâmplător a ajuns la mine mângâierea ei colorată.
Pozele sunt sărace. Sunt mult mai frumoase în realitate bijuteriile făcute de ea, ajunse azi la mine. Iar culorile… aș fi ales exact aceste culori.
Îți mulțumesc tare mult, draga mea!

Iar vouă vă urez Sărbători vesele și colorate. Și liniște. Multă liniște cu zâmbet și dragoste. Iubiți și bucurați-vă! Dar încercați să vă iubiți în primul rând pe voi.

Pe aici a venit iarna. Iarnă serioasă cu zăpadă și clopoței. Frig cu țurțuri și străzi feeric luminate. Patria lui Moș Crăciun. Cum altfel?

În seara asta am fost la Zumba, ca de obicei joia. Trebuie să spun că merg la sala asta din iunie, minim de trei ori pe săptămână.
Deci de șase luni. Șase luni! Parchez mașina după caz, afară sau în garajul de vis a vis, aflat la parterul unui bloc de birouri sau locuințe. De când e frig o pun înăuntru, în caz că-i vine ideea să mă aștepte pudrată.

Așa și azi, doar că, pe când să intru să o iau, intră dacă ai pe unde. Ușa, care de obicei se ridica automat când mă apropiam, acum stătea bosumflată cu nasu-n zăpadă.
Ce-o fi având? M-am apropiat. M-am îndepărtat. Am mers mai încet. Oi fi fost prea iute și nu m-o fi simțit… Am făcut pași în față și în spate. Nimic.
M-am gândit că poate-s prea mică. Poate că cei 1.63 de cm ai mei nu sunt suficienți și nu mă vede. Așa că am sărit dând din mâini. Mai în față. Mai în spate. Nimic. Am făcut tot ce am crezut că ar putea îndupleca un senzor cumsecade.

Eram pe WhatsApp cu prietena mea, care se tăvălea de râs văzând dansul pinguinului pe care-l făceam, doar-doar impresionez ușa îndărătnică. Nimic.
După vreo zece minute de insistență, văzând că nu pot și nu pot, am tras unica concluzie logică: s-a stricat.

Am intrat pe ușa principală, unde e portarul, ori recepționistul ori whatever și l-am anunțat că li s-a stricat senzorul. Că nu mi se deschide ușa. „Care senzor?” m-a întrebat el. Ce a urmat a fost un dialog a la Caragiale. Nu. Ei nu au senzor decât pentru mașini. Iar eu nefiind mașină…

Am aflat că de șase luni, am fost atât de norocoasă încât de fiecare dată când am intrat, ușa s-a deschis pentru că o mașină intra sau ieșea în același timp cu mine. De fapt procedura e alta.

Și acum râd. Ora nouă seara. Eu cu o haină din puf de pinguin, cu gluga-n ochi, cu uggs și mănuși, sărind ca o minge în fața unei uși de garaj încăpățânate.
Ce-o fi fost în mintea celor care m-au văzut? Ce au înțeles ei din ritualul meu, nu știu. Nimeni nu m-a deranjat. Nimeni nu m-a întrebat ce fac.