Vă vorbeam despre mine aici și era o tentativă de listă (care e în continuă schimbare). Azi discutând cu cineva mi-am dat seama că e imperios necesar să adaug diminutivele pe lista mea de nu-mi place, excepție când în ecuație sunt implicați oamenii la diminutiv, adică bebelușii.
Lasă, frate, celor mici mânuțele, hăinuțele, gurița, buzița, piciorușul, năsucul etc. și acceptă că ai crescut și ai mâini, haine, gură, buză, picior, nas, etc.
E posibil să ai (oops) guroi, buzoi, picioroi, năsoi, dar în aceste cazuri, de forță majoră, folosim diplomația, spălăm augmentativele intenții și ne limităm la forma substantivului din dicționar.
Recapitulare listă nu-mi place:
culoare vișiniu, prost gust, prea cald, prea rece și diminutive…
Lista voastră de nu-mi place?

Periodic gafez. De obicei sunt atât de diplomată și prietenoasă, că-ți vine să mă iei acasă. Dar periodic gafez. Dau cu stângu-n dreptu’ de-mi fac vânătăi. Intențiile sunt bune, cuvintele frumoase. Le rotunjesc, le șlefuiesc frumos și abia apoi pufff! le trimit în misiune. Dar câte unul mai afurisit iese din rând, îmi scoate limba și-i cresc colțuri. Și zboară, zboară porumbel, să dea cu vârfu-n partea cea mai moale și mai sensibilă a cui nu trebuie. Degeaba strig „Hai vorbă-napoi!”… too late. Nu-mi vine să cred. Eu știu că le-am trimis cuminți, deștepte, cu cei șapte ani de-acasă, bașca masterul la ele.
Iau vorbele la purecat, la pipăit și oops! le descopăr muchiile tăioase. Mda… are dreptate lovitu-n aripă, rotundul meu chiar are colțuri. Ouch… sunt ascuțite rău.
Azi, joi, zi de martie toată ziua, am comis-o din nou. Partea rea n-a fost prea rea, că oamenii deștepți sunt cu neuronii la purtător. Partea bună: știu că următoarea perioadă sunt la adăpost.
Până data viitoare, când vine vremea să gafez.

Flori de gheață… frig.
Ninsoarea nehotărâtă pudrează acoperișurile ca o gospodină conștiincioasă, fără stridențe și înzăpeziri. Doar pentru decor, să ne-amintească civilizat că e sfârșit de ianuarie și se poartă albul.
Mi-e bine, mi-e sâmbătă. Mi-e cald și mi-e-năuntru.
Week-end leneș… Cafea și muffin… cafea fierbinte.
Îmi răsfață papilele gustative, mă adie cu aburii catifelați și-mi sărută buzele amară, ca în fiecare dimineață.
Mirosul cărților noi se amestecă în aroma cafelei… prezența lor cuminte și colorată… înșirate în rafturi pe sortimente, așteptând înfiorate ca mâna mea să le atingă… Zâmbesc fericită, invadată de cele două realități dragi mie. Vreau să dăruiesc tuturor secretul meu, formula bucuriei mele de sâmbătă dimineața: miros de librărie asezonată cu aromă de cafea. Aromaterapie și Vivaldi, căci se aud discret ”Anotimpurile”.
E în mine o fericire calmă, de moment. O fericire de … week-end. E ziua mea…
Nu-mi spuneți ”La mulți ani”, că nu-i data aceea. E e doar o zi de-a mea. Socoteala e simplă. 2015 are 365 de zile. Veți spune că n-or fi toate ale mele. Așa e. Scădem vreo trei mai proaste (că se-ntâmplă câte-o luni albastră) și încă cinci, că poate mai răcesc, vreo șapte, poate mă trezesc pe partea stângă, așa pe gratis, fără motiv. Apoi or fi și unele cu lună plină (?), iar altele vor da cu virgulă… Scădem și… ce să ne mai încurcăm în matematici, eu rotunjesc. Să fie 347 de zile ale mele.
Nu vi se pare rotundă cifra? Prea mult? Păi… mai negociem. 🙂

“Avion, cu motor ia-mă și pe mine-n zbor!!!…. ”
Și mă ia! Săptămâna viitoare… yupiiiiiiii!!!!!!
A început numărătoarea inversă … 7… 6…  5…..
Deci și prin urmare timp de câteva săptămâni voi cam lipsi de la apel…dar îmi voi scoate pârleala la întoarcere. Promit solemn! 🙂
Aveți temă de casă (nu vă las eu așa, cu una cu două  🙂 ) să nu mă uitați de tot (că abia făcui și eu trei lunișoare pe aici pe la d-voastră), iar la întoarcere să mă recunoașteți. Să nu o iau de la zero, adică:
“Bună ziua… mă numesc S…. și sunt aici pentru că…”
Voi intra când și când, nu vă culcați pe-o ureche… că o să mi se facă dor… dar va fi puțin înspre deloc, pentru că va fi tare ocupată șederea mea (că numai ședere nu-i, ar trebui să i se zică umblare) în Românica. La întoarcere voi fi frântă de oboseală (voi avea nevoie de vacanță să mă recuperez după vacanță – dar va fi ciu-ciu, vorba chinezului 🙂 ).
Cu siguranță cântarul îmi va deveni dușmanul numărul 1 și-mi va face semn dojenitor cu degetul: “Păi cum? Așa ne-am înțeles?” Nu, la el nu merge să-l aburesc cu o țuiculiță de Ardeal.
“Nu știu alții cum sunt…” vorba lui Creangă, dar ai mei își arată dragostea în toate felurile și preponderent prin mâncare… multă și grea ca la noi în Transilvania. Mese multe și îmbelșugate și insistențe… Și te-așteaptă frate, de zici că vii de pe front, ești subnutrit și e ultima ta șansă la hrană.
Te iau prin învăluire:”Te rog, servește… Hai, că tu nu ai in Canada felul ăsta de… și de… ” Sigur că protestez cât pot, dar când sunt lovită la partea sentimentală :” … special pentru tine am făcut asta, am făcut rost de… din… Hai, te rog!… Cine știe când ne mai vedem!” iar ochii se pleacă a tristețe, ca și cum ar vrea să scape o lacrimă. Cum să rezist, spuneți voi?
(Și ca o paranteză, în familia mea se gătește … divin. Bunica, mama și mătușile sunt care mai de care mai iscusite și pasionate în arta culinară). “Si luptă si luptă, si dă-i si dă-i… neicusorule…” ca să-l parafrazăm pe Caragiale, c-am dat-o-n clasici…
Văd eu cum scap de surplus la întoarcere… Ți-ai găsit să spui “Nu”,  că nu te mai spală tot Someșul… Mai bine-i înjuri de mamă, decât să te eschivezi de la masă. Toată psihologia și diplomația mea se dizolvă în ochii mari și albaștri ai bunicii.
Ia, vezi de-i spune bunicii:”Nu”.
Orice vârstă ai avea, la noi în familie ești sub autoritatea bunicii. Ea crede cu tărie în modelul “grasă și frumoasă”… Cu ea nu ține nici o scuză, explicație… Ce-i aia sală și yoga și pilates…? “Ai prea multă vreme, dragu’ bunicii!” Frecție la un picior de lemn, în mentalitatea ei. Îmi dă exemple, uite vezi, cutare sau cutărică e mai grasă decât tine (bravo ei, mulțumesc nu). Tu vii din Canada, ar trebui să ai mai multă cărniță pe tine (a se citi șuncă, slană)…
Deci am stabilit:
1. Voi mânca mult (că nu voi avea încotro).
2. Voi dormi puțin (că nu-mi va ajunge timpul).
3. Voi râde mult, mult, dar poate voi scăpa și-o lacrimă (sau mai multe).
Nu neapărat în această ordine.
Se spune că ochii care nu se văd se uită. Nu-i adevărat, cel puțin în cazul nostru. Sunt de mulți ani aici și nu reușesc să țin legătura cum ar trebui cu toți cei dragi mie, fie familie sau prieteni. Cu anumiți prieteni se întâmplă să schimbăm doar e-mailuri scurte și doar în zilele importante de peste an, din motiv de lipsă de timp de ambele părți. Dar când ne revedem, reluăm prietenia exact din punctul în care am lăsat-o. Și dacă aș avea nevoie la trei noaptea de ajutor, ei ar fi la mine (și invers).
Cât despre prietena mea cea mai bună… e sora pe care n-am avut-o niciodată. Anul trecut a fost o lună aici (Toronto) și am bătut Canada și nu numai. Dar voi scrie despre asta… că-i mult și haios… și aici trebuie și poze.
Așa că-n Românica am “de sapă”. De fiecare dată când mă întorc, cineva e supărat, că poate nu am reușit să-l văd și pe el, sau nu suficient.

De data asta mă duc cu sufletul încărcat la Sibiu… e prima dată când o casă este goală… e prima dată când acolo nu e nimeni care să mă aștepte… E prima dată când voi merge la Sibiu să las o floare într-un cimitir… Asta e viața, cu despărțiri mai mult sau mai puțin definitive… 😦
Apoi autoritățile, probleme administrative (de aceea am vacanța în noiembrie), iar eu total picată din lună în ceea ce privește legislația și alte chestii-trestii, de care probabil că mă voi bate acolo.

Iar m-am luat cu vorba, de fapt am vrut doar să-mi iau rămas bun… Să ne citim cu bine!!!!
Și-o floare de “Nu mă uita” 🙂

Azi caut cadouri.
E aproape imposibil să găsești ceva non-chinezesc. Dacă te uiți cu atenție chiar și firmele cele mai firme tot “made in China” au pe etichetă. Și de unde să știu eu ce se mai găsește în Românica? Acum, cu apariția mall-urilor, marile firme și-au extins tentaculele și pe plai românesc. Așa că am toate șansele să găsesc exact același produs și acolo…
Anul acesta nu mai vreau să iau suveniruri. Nici să mai duc, dar nici să mai primesc… Știu, veți zice “Calul de dar nu se caută la dinți”.
De acord, dar am atât de multe, unele în dublu exemplar, că aș putea să-mi deschid propriul magazin cu obiecte de artizanat românești, de la margeluțe mărgelate, ceramică de Horezu, tablouașe, iconițe, căni, cănițe, breloace, ornamente cu România, sau Transilvania…. până la câteva versiuni ale lui Dracula. Fiecare drum în România și fiecare vizită a neamurilor se soldează cu popularele suveniruri menite să-mi potolească dorul de plaiurile mioritice. Când le văd m-apucă plânsul. Nu de dor… de disperare. Nu am nici cui să le dau, pe principiul “Dar din dar se face rai”, nici să le refuz politicos, că aș frânge inimile celor care, cu atât de mult drag mi le oferă.
Sigur că răspunsul e în aceeași manieră: CN-Tower-ul miniatural, polițistul canadian, floarea de trillium, cascada Niagara, rața noastră cea de toate zilele, frunza de arțar mirobolantă, pe care o găsești până și glasată în aur sau argint, steagul canadian aplicat pe orice e posibil și imposibil etc.
Toată lumea are boala magneților și cănilor. Și pe mine mă apucase la un moment dat să iau din fiecare loc vizitat un magnet și o băutură tradițională. Am renuțat la magneți… am rămas la băuturi – le colectez, nu le beau. (Hâc!)
Altă problemă este apariția factorului disturbant. Merg cu lista clară și în minte și în telefon (să nu omit pe nimeni). Dar nu știu cum se face, ca un complot general toate magazinele mă tentează cu lucruri care mi se potrivesc mie. Am ieșit hotărâtă, dar HOTĂRÂTĂ că indiferent ce găsesc, ce minuăție-minunată, indiferent ce “deal”(târg, promoție) irezistibil, incredibil si accesibil imi iese in cale, mie nu imi cumpar nimic. NIMIC!
Azi mă concentrez pe cadouri. CADOURI! Adică pentru alte persoane. Cadourile se oferă și se primesc. Nu e frumos să îți cumperi ție însuți cadou. Nu e nici ziua mea, nici Crăciunul.
Nici dacă găsesc ceva pe gratis AZI nu imi iau nimic. Nu știu cum se face, dar oriunde intru… nimic de Doamne-ajută pentru cei din țară… dar pentru mine….
Eu merg la shopping doar de nevoie… doar dacă imi trebuie ceva. Nu cumpăr niciodată din primul magazin. Nici din al doilea, nici din al treilea. Fac studiu de piață. Oferta e foarte generoasă, așa că trebuie să caut, să compar și abia apoi să hotărăsc. Întotdeauna cea mai bună calitate pentru cel mai bun preț. Nu neg că imi face plăcere acest proces. Dar shoppingul nu e un hobby pentru mine. Nu o să mă găsești niciodată la mall în ziua mea liberă.

Azi am fost la shopping. Am căutat cadouri. Am cumpărat și ceva cadouri și… 😦

Maine merg să caut cadouri. Indiferent ce voi găsi, ce “deal” incredibil, accesibil… nu îmi voi cumpăra nimic. NIMIC! Nu e nici ziua mea, nici Crăciunul. Nu e frumos să îți cumperi ție însuți cadou …

Se mișcă cu grația unei feline, are părul platinat, ciclam spre vârfuri, cercei în ambele urechi, inele pe toate degetele… Gesticulează feminin, râde punându-și mâinile la gură, vorbește mult, îmi spune o mulțime de bârfe. E delicat în mișcări și parcă glisează, nu merge. Mă mulțumește întotdeauna… e un artist în felul lui. Se joacă cu finețe în părul meu, mișcându-și degetele iute, cu măiestria  unui prestidigitator sigur de el. Aș fi putut băga mâna în foc că e gay… azi mi-a spus că are un fiu de douăzecișicinci de ani și o nevastă care lucrează la birou. Cât de înșelătoare pot fi aparențele… 🙂
Am plecat de la Andy cu podoaba capilară aranjată și o stare de bine, gândindu-mă cât de multe bucurii mici, neînțelese de bărbați avem noi, femeile. 🙂

Răcită… cred. Am plecat sănătoasă, m-am întors cu frisoane. Ceai, supă de pui, vitamina C, multe lichide și repaus. Până aici totul conform graficului. Neinspirată, am luat telecomanda, hotărâtă să mă uit la ceva pe programele românești… sau cel puțin așa credeam. După căutări îndelungi am decis: ori mă fac Guțolog ori renunț la progrmele rrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrromanesti. N-am nimic cu cetățenii și nici ei cu mine… dar ce caută la mine în televizor taman azi, când doream să văd altceva decât politică (unde toți se ceartă), sau pirande. Voiam ceva care să rimeze cu ceaiul meu de mușețel… 😦

A se observa: canale si programe diferite 😦

Ea e… Acum o sa par ciudată rău… Cum să scrii despre ceașca cu/de cafea? Dar, pe cuvântul meu de consumator de cafea, își merită celebritatea. Mă crezi sau nu, dar în fiecare dimineață mă așteaptă doar pe mine. E doar a mea și numai eu o folosesc. Da, știu, sună cam egoist. Îmi pun cenușă în cap, mă căiesc… dar tot nu o împart cu nimeni. Am avut o alta, tot neagră, dar am spart-o și mi-a luat mult s-o înlocuiesc.
Era laite-motivul fiecărei excursii. Îmi căutam cana și n-o găseam. Erau ele căni negre multe, dar ori erau prea mari, ori prea grele, ori prea grosolane, ori inexpresive, fără sare și piper…   He, he… nu e joacă să găsești cana potrivită. Și știi unde-am gasit-o? În orașul păcatului, unde ziua se doarme, iar noaptea se trăiește intens. A fost chimie perfectă între noi, am știut din prima secundă că ea va fi prietena dimineților mele. Și așa s-a întâmplat. Dar să-ți mai spun un secret (dacă tot m-am pornit pe confesiuni) am cumparat două… dacă cumva, într-o zi îi vine ideea să se spargă…

De când mă știu aroma merelor m-a adulmecat și atras în împărăția ei verde și rotundă (și dacă se poate și acră) :). S-a împletit apoi cu gutuia galben-aurie și apoi a devenit sinonim pentru mine cu imaginea bunicii, cu copilăria mea de ștrengăriță, cu vorba blândă a bunicului. La fel și busuiocul. Cu aroma lui magică reînvie de fiecare dată universul copilăriei mele, recreează satul bunicilor cu biserica micuță din lemn… Iubesc gutuia și aroma ei… de dragul ei am încălcat legea. Mi-am strecurat o creangă de gutui în bagaje, în ciuda interdicțiilor negru pe alb tipărite și am trecut cu ea oceanul. Și mi-a făcut bucuria să rodească. Aici n-am prea văzut gutui…Oricum, pentru vecini micul meu gutui e o ciudațenie.
Si nu a fost singura ilegalitate. Au mai ajuns la mine clandestin și doi puieți de liliac, unul din grădina bunicii, iar celălalt din curtea părinților mei. Au venit la mine, să-mi fie prieteni în țara frunzei de arțar. De ce? Dacă te întrebi, pe bună dreptate, dacă pe aici nu este liliac, am să-ți raspund că este. De toate felurile și culorile, la fel ca și acasă. Dar eu…  Eu am plecat din țară printr-un joc al destinului. Nu am făcut parte din categoria celor care vor cu orice preț să plece. Dimpotrivă. Am acceptat plecarea pentru că așa trebuia. Am înțeles că viața mea din acel moment trebuia să se schimbe și m-am supus schimbării. Am ajuns aici la sfârșitul unei luni de aprilie, cu sufletul împovărat de despărțire, de vinovăție oarecum, pentru că am lăsat atâția dragi în țară… nu e ușor. Sau cel puțin pentru mine nu a fost. Când am plecat, liliacul era în floare. Și ca să înțelegi de ce liliacul, culoarea și parfumul lui imi sunt atât de esențial-necesare, am să îți spun că m-am născut  în luna mai, așa că întotdeauna îmi urează printre primii La mulți ani. Ajunsă aici l-am căutat, dar… nici urmă de parfum de liliac. Le-am spus, extrem de supărată părinților mei că aici nici măcar liliac nu este… Firește că greșeam. Aici înflorește mai târziu. Dar ai mei mi-au adus liliac și l-au plantat, să îl am cu mine în fiecare lună de mai.
Aroma cafelei a venit mult mai târziu. Nu îmi plăcea, nu îmi spunea nimic. Adică nu a fost dragoste la prima vedere. Am descoperit și îndrăgit cafeaua în pași mici. Dar cred că așa au început toate poveștile adevărate din viața mea… cu prietena mea cea mai bună, cu omul drag din viața mea… Poate prea mult spus cu o mică antipatie, dar cu siguranță fără pic de chimie. Aroma cafelei… mmmm… ea îmi face fericită fiecare dimineață. Și o iubesc.

Vezi Potecuță? Povestea-i lungă și e doar începutul. Aromele se amestecă printre gânduri și întâmplări, se confundă cu ele, ne trezesc amintiri pe care nici nu mai știm că le avem. Își pun amprenta pe suflet din prima secundă de viață, ne definesc și însoțesc.  Așa cum spuneai „aromele ne acapareaza vietile…”