(Articol recomandat purtătorilor de simț al umorului (ONLY) !!!!!)
Bărbatul e bun la casa omului ( a se citi a oamei):
Tot aud în stânga și în dreapta că bărbații fug de femeile deștepte. Că unele singurele, cică fix de aceea sunt singure că-s deștepte. Și fiind ele așa, deștepte, bărbații, cum prind de veste, o iau în pas alergător în direcția opusă.
Îmi și imaginez scena: el frumos, ea frumoasă, chimia mustește în aer… stau la o cafea. El, bărbatul, scoate testul (dacă-i deștept poate-l știe pe de rost – nu știu cum e la ei. La masculini cică altceva se măsoară, nu inteligența.)
Și se uită pe grafic. Dacă IQ-ul e prea mare, asta e. Pupă mâna politicos, se învârte pe călcâie și o taie la sănătoasa. Ce să facă?
Cu cât IQ e mai pricăjit, mai neputincios și delicat, cu atât șansele unui mariaj reușit se întrevede pe cerul bleu-ciel.
***
Totuși, cumva-cumva, unele, deși deștepte se mărită, profitând de săptămâna chioară, când bărbatul nu distinge. Dar nu se trezește el, bărbatul? Și când vede că are o deșteaptă pe cap… gata. Scapă în doi timp și trei mișcări.
***
Păi și măritatele? Or fi ele proaste? Or fi. Dar în alt grad decât soacra, care e sau a fost  și ea măritată la rândul ei și spune invariabil nurorii: „Ai fost deșteaptă, ai pus mâna pe băiatul meu!!!”

După acest gând elaborat o să trag o concluzie măreață:
femeia deșteaptă și nemăritată e un basm, o poveste la fel de reală ca cea cu barza, sau cu moș Crăciun.
E după cum pică zarul, cred.
***
De ce nu s-ar măritat o femeie deșteaptă când, din instrucțiunile de folosire ale bărbatului rezultă clar că acesta e ușor de programat și utilizat? S-a demonstrat științific faptul că bărbatul e chiar bun la casa oamei. În afară că te iubește și alintă și alea, alea, el cară bagaje și ridică lucruri grele. Îți dă, sau îți pune sus lucruri la care tu nu poți să ajungi. Ba mai mult… când mergi în vacanță ai la dispoziție cel puțin o valiză și trei sferturi în loc de una singură, plus o geantă de mână extra. Să mai spun?
Păi! Cu ce te încurcă bărbatul la casă?

Am spus discreției mele zilnice, mai du-te-n dragostea mea și afirm cu tărie :m-am îndrăgostit. Sunt fericită până la stele. Această bucurie cupidonească (merge?) mă umple, mă înfioară, îmi zăpăcește toată anatomia: inima-n gât, ochii în gură, respirația sacadată…
Rău! Boală curată! Dragoste la prima vedere. Coup de foudre. Love at first sight.
Când l-am văzut am rămas fără cuvinte. Am stat mută, cu ochii larg deschiși, hipnotizată de prezența, frumusețea și personalitatea lui. Magnetice! Mi-era jenă, conștientă fiind că vede cum îl fixez (și n-aș fi vrut să-și facă o impresie greșită) dar nu mă puteam opri. Trupul mă trăda, acționând împotriva minții care-mi spunea să fiu diplomată, să nu mă dau de gol.
L-am invitat acasă. Jur că e prima dată când fac așa ceva, dar trebuia să-l am, să fie al meu. Cu orice preț.
E mai frumos decât prevede legea. Am făcut cunoștință și m-am împiedicat în numele lui. N-are un nume frumos, dar mi-am zis că-i voi găsi eu un alint dacă…
Am intrat în casă și l-am sărutat. Eu. Și i-am urat bun venit. Ne-am așezat și ne-am privit. Câtă liniște sufletească amestecată cu fericire și vinovăție (că nu-i cu soț numărul trei).
El e… perfect. I-am făcut câteva poze. Dar, credeți-mă pe cuvânt, realitatea bate filmul fotografia. El e Hibiscus. Câtă frumusețe pe capul lui!!!