Fetița este, prin definiție, prințesă. Așa se naște. Cine nu cunoaște relația aceea specială între fetiță și tatăl ei?

Crește frumos și e fragilă. De aceea e ocrotită mereu. De tata.

Vorba cântecului: ce nu poate ea, poate tata, ce nu știe ea, știe tata… Tata e atent ca, nu care cumva, vreun nenorocit să se apropie de comoara lui…

Cu toate astea, într-o zi vine un el și dărâmă tot ce-a construit tăticu’.

Cum? Simplu. O ia. O iubește nițel. Și după o vreme o lasă. Îi dă papucii și-i demonstrează că nu e ea chiar așa de specială cum a fost învățată să creadă. Că o fi ea prințesă, dar e plin pământul de prințese. O fi ea frumoasă și deșteaptă, dar nici celelalte nu-s de lepădat…

Prințesa lu’ tata bocește luni întregi după el, nenorocitul care i-a frânt inimioara, nenorocitul pentru care nu a fost decât o piesă de colecție. Și nu înțelege.

Self-esteem-ul dărâmat zace împrăștiat în cioburi. Ea cu ochii ei l-a văzut cu alta, după ce-i spusese de nenumărate ori că o iubește, că o adoră, că o divinizează.

Și l-a crezut. Cum să nu-l creadă? Părea atât de sincer…

Se petrece fenomenul invers din basme. Acolo broasca e sărutată și se transfomă în prinț. Realitatea proiectează prințesa lu’ tata într-o broască, într-un lac plin de broaște. Toate foste prințese. Toate purtând botezul deznădejdii, gustul refuzului și umilința.

Nenorocitul nu s-a luat doar pe el, dar i-a spart globul de cristal construit de tata.

A anulat puterea de super-erou a lu’ tata și, ca într-un soi de non-basm, prințesa lu’ tata a devenit femeie obișnuită.

Iar tata este pentru prima dată neputincios… Prințesa lui suferă din dragoste pentru un nenorocit. Care, într-o zi va avea și el o fetiță, o mică prințesă frumoasă, căreia îi va construi un glob de cristal… Va fi atent ca nu care cumva vreun nenorocit să se apropie. Cu toate acestea, într-o zi un el va veni și o va săruta… iar prințesa se va transforma în broască… într-un lac plin de broaște… toate foste prințese… toate purtând gustul refuzului… umilința.

M-am despărțit de el pentru că mă plictisea îngrozitor. Simțeam că mă sufocă monotonia…
De ce ne-am cuplat? Simplu: era frumos tare. Mă invidiau toate.
Nu pot să spun că a fost doar un simplu trofeu. La început am fost îndrăgostită rău. În perioada de tatonare-vânătoare, înainte să-l cunosc, când doar îl știam, când mi-l imaginam.
Mitizarea, bat-o vina… Când ți se pune pata și vrei și vrei… (Oricum,  n-a fost singura dată când imaginația mi-a fost cel mai crunt dușman).
Schimbam priviri, zâmbete, replici scurte și mi se părea spiritual, greu de cucerit, sofisticat, deștept. Nu puteam dormi noaptea de dorul și de dragul lui. A fost o perioadă superbă. Visam cu ochii deschiși la ochii lui albaștri, la zâmbetul lui perfect.
Ador ochii albaștri. La noi în familie se poartă, dar tata mi-a transmis căpruiul ochilor lui.  Întotdeauna am avut slăbiciune pentru ochii azurii. Când i-am văzut pe ai lui, pur și simplu s-a oprit timpul. Mi-am înghițit limba. Tută-mută. Nu-mi găseam cuvintele. Greu de crezut, pentru cine mă cunoaște.
El era un exemplar masculin perfect. Fizic avea tot ce-i trebuia. Tot. Iar când am realizat că și el mă place, m-am topit. Visam ca o zăludă cu ochii deschiși. Uitam să mănânc. Nu puteam dormi. Nu mă puteam concentra decât la el. Eram de-o fericire tâmpă, aproape un pericol social. Am început să ieșim, să vorbim… eram în al enșpelea cer.
Însă destul de repede am început să mă sting. Ceva lipsea din ecuație. Cucerisem „trofeul”, dar nu aveam ce face cu el. Nu aveam ce discuta. Avea replici șablon, interese limitate, o cumințenie a ființei, care nu putea intra în dialog cu clocotul meu interior.
Nici în pat nu era după cum mă așteptasem. Eu eram ardere, el… molcom. Nu exista pasiunea intensă promisă inițial, pe care mintea și trupul meu o așteptau, o visau. Din punct de vedere fizic era ok. Lipsea doar… click-ul, nebunia, absolutul… scânteia.
Eu aveam nevoie de foc, dar el era… călduț. Eu visam explozii stelare, el era potolit, regulamentar și de treabă. Un om ok. Decorativ și cuminte, genul: „da, draga mea”.
Atunci am înțeles că cel mai sexy „organ” al bărbatului e mintea. Nu trupul. Nu albastrul ochilor. Nu pătrățele de pe abdomen sau alte coordonate fizice. Ci mintea brici, care să domine. Să mă domine. Pe mine, femeia. Să îmblânzească scorpia din sufletul meu.
Eu FEMEIA să recunosc specia BĂRBAT, chiar și când e puțin mai frumos decât dracul. Să absorbim timpul ca o sugativă și să ne fim. Noi.
Să fie argumentat și dominant, dar dominat în același timp de jocurile feminității mele.
L-am părăsit. I-am frânt inima în două pentru că, deși am fost onestă și i-am explicat, nu a priceput niciodată ce lipsea. Nu putea. Nu înțelegea ce a făcut. Unde a greșit.
Nu greșise nimic. Eu eram foc, el era apă călduță. Atât era de simplu.

Articol pentru femei și bărbați cu simț al umorului (nu al omorului)
Discuțiile contradictorii, care degenerează de multe ori în ceartă, se întâmplă adesea. Sunt inevitabile ca ploaia și vântul. În Ardeal avem o vorbă: la nime’ în casă nu-i ca-n biserică. Drept. Un pic de sare și piper sunt necesare, că tare-i dulce împăcarea.
Doar… să nu ți se acrească!

Un domn, căsătorit de foarte mulți ani, întrebat fiind care e secretul longevității relației, a dezvăluit formula magică a celor trei vorbe: „da, draga mea.” Frumos. Jos pălăria!

Dar ce te faci când te-ai măritat cu Ghiță-contra, cu personalitate puternică și tendința hotărâtă de-a zice nu de câte ori tu zici da? Genul care spune nu din instinct, înainte să proceseze informația. Cel care, invariabil când tu vrei s-o iei la dreapta, el e setat să o ia la stânga. De fiecare dată. Fără pauză.
Și dă-i, și luptă. Discuții contradictorii, dueluri în argumente, ton ridicat, astfel ajungi la final epuizat, plin de sânge (metaforic, în majoritatea cazurilor) și de nervi.

Una din strategiile utilizate în această situație este e-mailul. Clar, detaliat, pe puncte.
I-l  trimiți dimineața, când bărbatul e la muncă, departe de tine și de posibilitatea unui dialog. El va rage ca taurul în prima secundă un nuuuu spumos și puternic. Se va enerva și va aduna toate argumentele posibile și imposibile ca să-și susțină mai târziu, în fața ta, negația răspicat-masculină. Se va certa cu tine mental toată ziua și va ajunge acasă epuizat de argumentele derulate în mintea lui. Zâmbetul tău proaspăt și nevinovat va fi lovitura finală. Bărbatul va capitula, prea obosit să continue lupta.
Nu te mira dacă, după o vreme, va avea chiar impresia că a fost ideea lui.

Din timpuri străvechi se cunoaște (deși nu întotdeauna se re-cunoaște) superioritatea femeii ca specie: În spatele fiecărui bărbat puternic, stă o femeie puternică, se spune.
Păi… cam da. Că fără ea… potopu’.
Nu mă refer aici la menirea-miracol a femeii de a aduce pe lume copii sau despre acel magical touch prin care ea transformă casa în cămin. Oricum lista e infinită. Aș atinge doar câteva trăsături mai de culise:

1. Complexitate și maturitate. Femeia nu doar că înțelege bărbatul, ba chiar îl știe pe de rost. El este cât se poate de previzibil și, în concluzie, manevrabil.
Nu la fel de bine se descurcă bărbatul la același capitol. De la origini și până în prezent se străduie degeaba să-și înțeleagă partenera de planetă. Umple bibliotecile și platformele on-line despre misterul feminin, ascunzându-și, în fapt, neputința, prin lozinci de genul: femeia trebuie iubită nu înțeleasă. (Zău?)
2. Generozitate și simț al umorului. Încă din preistorie, femeia a acceptat mărinimoasă, bancurile făcute pe seama ei de către bărbat, în toate ipostazele: blondă, femeie la volan, păr lung și minte scurtă și multe altele. Ba chiar, pentru armonia căminului conjugal și pacea în lume, a lăsat să circule legenda, conform căreia bărbatul ar fi cel puternic (poveste aflată pe raft, alături de cele cu Moș Crăciun, și Zâna Măseluță).
El, marele bărbat, se bate cu cărămida în piept și merge din timpuri străvechi la luptă. Cât se poate de adevărat. El e cu mușchii în dotare. Dar cine-l trimite la luptă? De ce se bate el?
Ia-l la bani mărunți și-l vei vedea scoțând spășit lista făcută de femeie acasă.
3. Spirit inventiv și inovator. Pentru liniștea de pe pământ, odată cu căsătoria, sau poate că cinci minute mai târziu, femeia a inventat neprețuita diplomație și sfântul compromis,  chintesența acestora, fiind transmisă pe cale orală, din generație în generație prin binecunoscuta expresie: Zi ca el și fă ca tine.
Bărbatul? Femeia?
Cică Dumnezeu a creat bărbatul, apoi i-a venit o idee mai bună…

Hmmmm! Mă trezește aroma  cafelei, combinată cu razele soarelui ghiduș, care-și fac loc curioase și obraznice în camera de hotel. Mă rostogolesc către cafea, ca o pisică leneșă, în patul King size. Oops! Sunt goală. Zâmbesc, amintindu-mi de noaptea flămândă și trecută. Ai plecat deja? Dap. Mi-ai lăsat pe noptieră cafea proaspătă, un biscotti cu ciocolată și un mesaj scurt, scris în grabă: „Bună dimineața, iubire! Zi frumoasă! Și nu uita… te iubesc!” Și un happy face. Ce drag mi-ești! Mi-e bine. În secunda asta mi-e bine. TRĂIEȘTE CLIPA! Așa fac.

Sunt amantă. Și? Îmi place al naibii de mult. La început mi s-a părut ușor ciudat… apoi am intrat în joc, iar acum situația mi-e mănușă. Șochez? Poate. Nu sunt singura, nici prima, nici ultima. E o realitate a societății omenești. Să te iubești pe ascuns cu un om însurat. E forma mea de a iubi. De a te iubi. Șablonul în care sunt înghesuită temporar. Azi. Acum. De câte ori mergi în delegație te însoțesc. Oriunde. Fac tot ce pot să fiu cu tine. Nu contează orașul. De cele mai multe ori pleci în zone industriale, fără nici o legătură cu turismul. Și… tu la Meeting, eu la Shopping (trăiască inventatorul mall-urilor, că sunt peste tot). Drumul în sine e râs și poveste. Ore în șir… Parcă niciodată nu apucăm să ne spunem atâtea, ca atunci când mașina înghite sute de kilometri de autostradă. Că ninge, că plouă, că-i soare… Nu contează culorile care ne îmbucă. Îmi spui să dorm, când mă simți obosită, dar eu nu pot. Mă prefac că te-ascult, și-mi las scaunul pe spate. Cu ochii închiși ascult muzică și gust momentul de izolare temporalo-spațială. Dragul de-a fi împreună cu tine, de a respira același aer… Ești doar al meu în acele momente. Nu te împart. Nu mă împarți.

Fiecare loc nou e pentru noi prilej de joacă, de redescoperire, de plăcere… Ador să te incit, să te surprind. Spații noi – scenarii noi. Ne suntem suficienți unul altuia și e minunat să fii într-un loc unde nimeni nu te cunoaște, nimeni nu te judecă. Luxul de a fi nebun… neprețuit. Convențiile sociale… la gunoi cu ele în orășelele mici, cenușii, care seamănă unele cu altele, ca niște picături de apă. Orășele ale căror nume le uit a doua zi. Sunt doar bucăți de puzzle care, însumate, formează universul nostru de iubiți, univers împrăștiat, pe care-l trăim colorat și nebun în hotele, atent selectate de tine, să mă surprinzi. Tu însurat, eu măritată… Dar în camerele frumoase, cu paturi imense și jacuzzi nu avem identitate, nu suntem decât un el și o ea. Locurile acestea, populate cu necunoscuți simpatici, ne conferă un perfect anonimat. O libertate pură. Cenzura gesturilor prea tandre, ori nepotrivite o lăsăm acasă. Aici suntem protagoniștii poveștii noastre de dragoste, un pic vinovate.

Avem atât de puțin timp împreună. Tu și obligațiile tale… Dar nu mă gândesc acum la asta. Acum mi-e bine. Privirea ta e garanția dragostei noastre. Cât o dura… Să nu cobesc! Obișnuința își va spune până la urmă cuvântul? Că doar nu poți avea forever fluturi… Sau poți? Se spune că dragostea, adică îndrăgosteala aia nebună cu emoții durează doi ani. Doi ani? Azi sunt amanta ta. Mâine…?
***
Patul moale, evadare din cotidian… dragostea noastră… armonia iubirii, excepție printre prietenii mai mult sau mai puțin divorțați…  Cu acte și cu/sau suflete gri, trăite urât în singurătăți în doi, unii duplicitari…  Suntem împreună de mulți ani, iubitule, noi, excepția de la regulă. De mâine înapoi în rutină. De mâine din nou… soție. Azi, doar azi sunt amantă, până data viitoare, la următoarea delegație. Când voi face tot ce pot să te însoțesc, cu noi jocuri în minte, cu noi scenarii.

Ador să îți fiu amantă. De ce nu? Până la urmă ești… soțul meu.

Se spune că dragostea, adică îndrăgosteala aia nebună cu fluturi și emoții durează doi ani. Doi ani? (O fi ceva greșit în matematică? E doar privirea ta, iubitule, care sparge orice teoremă).