Habar nu am dacă nu comit vreo ilegalitate arătându-vă aceste poze, însă jur că nu mă pot abține. Nu știu care este criteriul prin care cetățenii Canadei sunt aleși ca jurați la tribunal. Probabil că unicul e să nu aibă cazier. Uite, aflați pe această cale că n-am. Cazier. Ei bine, intoxicată fiind eu de filme gen Suits ori The good wife (ce-mi place Alicia! așa aș vrea să fiu) m-am bucurat tare că voi face parte dintre jurați, la tribunal. Abia așteptam experiența. Nu am fost în viața mea într-un tribunal. Deci să ajung în cel canadian și să votez vinovăția sau nevinovăția cuiva, să văd cum se derulează filmul procesului, în fine… Știți despre ce vorbesc, că toți împărțim aceeași pâine, aceeași cafea și același Netflix. Mă rog, cu variațiuni. Mai nou îmi place și Amazon Prime. La un moment dat mi-a venit scrisoare de la onor judecător să le dau eu o dată când aș putea să fiu liberă de orice constrângere și cu mintea limpede, să votez cu dreptatea aia dreaptă. Am dat la pleseneală două luni. Că așa trebuia. Când a venit vremea cu pricina am primit un alt mesaj. Trebuia să mă prezint în data de, la ora de, în locul de pentru sfânta dreptate. Doar că eu aveam o altă problemă și o prioritate mai prioritară decât legea canadiană. În primul rând eram în Ro unde tata era foarte bolnav și nu aveam de gând să pun legea mai presus decât părintele meu suferind. Le-am spus. Însă au vrut să fie siguri că nu trag chiulul și a fost nevoie să demonstrez cu biletul de avion și hârtie de la medicul tatei, cu diagnosticul. În fine. Mi-au dat voie de data aceea să zic pas. Apoi a venit pandemia. Distanța socială etc. Și acum iarna. Dar, pentru că sunt în baza lor de date, am primit ce vedeți mai jos. Cine știe? Poate-ntr-o zi chiar se va întâmpla. Deocamdată am primit urări de sărbători de la un Honourable.
Când soarele răsare la Sava și-apoi călătorește ardelenește peste ocean. Scriitoarea Nicoleta Dabija a scris atât de frumos despre Ana mea și Sava mea… O recenzie care surprinde ca o oglindă gândurile și literele mele în revista Timpul. Mulțumesc mult!
„Nu știu dacă e o întâmplare ori ba, însă anul acesta am citit multă literatură scrisă de femei și foarte multă surprinzător de bună. A început, mai ales, să-mi placă să descopăr nume și scriitoare veritabile, chiar dacă publică la edituri mai mici și, prin urmare, se bucură de mai puțină atenție, că așa-i la noi. Nu scriu despre acestea din urmă ca să le fac un pic de dreptate. Menționez, de altfel, că nu mă dau în vânt să scriu despre cărți, nu-s critic literar, sunt cititoare fără leac. În unele cazuri, totuși, încerc să scriu, să dau mai departe gândurile, pentru simplul motiv că îmi doresc să citească și să trăiască și alții bucuria mea. Atâta tot.
Așa s-au petrecut lucrurile cu Grădina Sofiei, cartea Suzănicăi Tănase apărută la Casa de pariuri literare, așa s-au petrecut și cu Monștrii cu bot de catifea, romanul Simonei Poclid, publicat la Eikon, așa se petrece acum cu Ana, semnată de Em Sava (pseudonimul Elei Mihu). O carte atrăgătoare, și la exterior vreau să spun. O copertă colorată discret, reprezentând o creangă înflorită și o tânără îmbrăcată în ie, cu privirea întoarsă spre dealuri, spre sat, spre trecut. Literele cărții sunt mari, generoase, îmbietoare la lectură. E meritul editurii Siono, de care astfel am aflat.
Meritul autoarei este acela de a fi scris un roman de o frumusețe înduioșătoare, fără asperități, fără poticneli. Scriitura curge limpede, parcurgând destinele a două femei, Maria și Ana, mamă și fiică, însă, în realitate, conturând o lume întreagă, una dură, a unui sat transilvănean aflat în prima jumătate a secolului XX, cu legi nescrise, inflexibile, necruțătoare. Em Sava scrie cu dragoste și, poate, cu sentimentul unei datorii în curs de împlinire, povestea străbunicii și a bunicii sale materne. Două personaje pe care, mărturisesc, le îndrăgești de la început, le guști visurile și deziluziile, bucuriile și suferințele. Scrie, totodată, despre vitregia sorții femeii, în urmă cu un veac și mai puțin, despre neputința acesteia când ajunge în gura satului, despre curățenie, hărnicie, cinste, însă și despre cum trebuie să se lase supusă, sufletește și trupește, de bărbatul care o ia de soție, adică în stăpânire (de multe ori, împotriva voinței ei). Cele două femei îndrăznesc să trăiască dragostea și să guste fericirea. Ana este rodul unei astfel de iubiri „imposibile”, dintre o văduvă româncă și un flăcău ungur. Deși au greșit în ochii lumii și îndură oprobiul satului, cei doi n-au putut totuși rupe lanțul tradiției, n-au avut curajul să meargă până la capăt, condamnându-se în cele din urmă la nefericire și singurătate. Ana este cea care, împotriva tuturor, dar cu încredere în inima ei, îl va alege și se va căsători cu cel iubit.
Cele două povești de dragoste sunt doar o dimensiune a cărții și poate nu cea mai importantă. E mai relevant, în opinia mea, de urmărit talentul scriitoarei în a reface o lume apusă, aproape uitată, dar care a însemnat viețile părinților și bunicilor noștri, o lume dramatică, aspră, plină de încercări grele (două războaie mondiale, lupta acerbă dintre românii și ungurii care „împart” satul, regulile transmise din moși-strămoși etc.), de nevoi și de umilințe. În plus, pentru cei crescuți la țară, indiferent unde în România, căci numai graiul diferă, obiceiurile nu prea, cartea semnată de Em Sava funcționează și ca o oglindă în care îți privești copilăria chinuită, încheiată deja pe la 12 ani, când devii apt pentru cam toate treburile, în care vezi, deopotrivă, cum ritmul natural al vieții nu poate fi schimbat, fentat, câmpul trebuie lucrat la timp și roadele trebuie adunate la timp, satul nefiind un loc de înflorit lenea, mofturile și alte depresii. Munca fizică te supune, te biciuiește și tot ea, treptat, te scoate din cele mai negre dureri și te vindecă.
Autoarea, care și-a petrecut verile copilăriei în satul bunicilor, Sava, pare că nu a uitat nimic din detaliile acelei lumi. Nu știu dacă cineva i-a povestit și cât (poate mama ei, Zamfira, fiica Anei), cert este că romanul se citește ușor, e intens, strălucește prin limpezimea frazelor și prin conservarea limbajului arhaic, popular, specific zonei, iar personajele feminine îți intră în suflet cu totul și pentru totdeauna.
Ce-am scris aici e un cadru oarecare pentru istoriile umane plămădite de Em Sava (care și-a schimbat și numele din drag de satul bunicilor ei) cu duioșie, simplitate, căldură și precizie. M-aș bucura să o citiți și să o iubiți pe Ana!”
Dragă E. Am citit de două ori cartea de poezii și mă minunez cât de frumos jonglezi cu cuvintele. Ai o poezie a dorului de casă și a frângerii în două, dar iubești Arțaria, căci nu este răspunzătoare de dezrădăcinarea ta. Bunica, și bunicul, și mama și tata și oceanul care a crescut între voi, dar cu tine stă dragostea la masă. Versurile albe sunt meandre de suflet, iar cele clasice, muzică de inimă. Cel ce poate scrie în rime pentru mine este un Beethoven. Ca să scrii în rime, limba trebuie să-ți curgă prin sânge, e un dar de la zei, eu sunt siderată de acest fenomen supranatural. Mi-e greu să-ți spun care mi-au plăcut mai mult, lista e prea lungă. Când toporașii mint, Capriciu, Antinomie, Definiția iernii, Cântec, Luni, gând ud (n-am înțeles titlul), Primăvară într-o dungă, și altele o droaie.
Ești frenetică! Măi, omule, cum poți să trăiești din propria ta energie creatoare fără să te consumi, să te topești de căldura ta interioară? Pup virtual fără mască! V.
Am cerut voie să o public. Blogul e albumul meu. Pun adesea aici ca să nu uit. 🙂
Cristina Apostol este o tânără minunată care citește și filtrează prin sufletul ei de clujeancă litere și gânduri. Azi este despre Fluturii mei. Mulțumesc!
Pentru început am depănat poeziile autoarei din minunatul volum „Fluturi și alte frunze” apărut la Editura SIONO în anul 2020. O culegere de versuri ce ating cele mai sensibile coarde, redând pofta de viață și culoare. Unduirea rimei e una fluentă și ușor derijabilă, ne poartă acolo unde începuturile sunt frumoase și unde drumurile se perindă cu depărtarea, cu freneticul zilelor dar și cu dragostea.
Cartea „Fluturi și alte frunze” nu e doar un buchet de poezii alese, ci e o căldură a unor cuvinte ce strâng sub aripă o trăire, o contemplare și suflete dornice să vibreze în tonalitatea unor rime ale căror conținut te absorb în totalitate. Cursivitatea exprimării gândurilor e minunată, te „așterni” contemplativ sub versuri și plutești într-o oază a unor feerii poetice originale.
„glezna-mi suspină amprenta lacrimii tale, umbra uscată a privirii albastre lacrimă tremurândă, mijind aripi de fluturi și dacă eu sunt un fluture?” (în poezia, A ta?)
Autoarea Em Sava este îndemnată de dorința absolutului prin sensibil și frumos, prin tot ce definește suflet pentru suflete, cugetul său se îndreaptă spre înălțimi și spre o reintegrare în lumea de origine, cu miros de acasă. Iar poezia pentru ea e un paradis recâștigat și însemnat în toate aceste tăceri frânte.
„Strada mea se numește DEPARTE și casa mea se numește DEPARTE și eu în pașaport sunt: E. DEPARTE M-am pierdut de mine în ziua aceea când a răsărit prima literă din alfabet.” (în poezia, Departe de mine)
Deosebit de sugestivă și mobilizatoare este aceea imagine cu depărtarea, cu aceea „acasă” umblătoare, prezentă printre pagini, o stare care probabil a dus la o fluiditate a versurilor și le-a pus într-o valoare deosebită, ca dorul, ca nevoia de a fi. Autoarea a redat din interiorul ei un popas prin fiece poezie scrisă, pe toate drumurile rime fugare, flori, ploi, toamne, ierni, staționărilor de viață care ne-au dat direcția cărții sale. Nu contează pe unde și în care loc; eu, poate și tu o vom descoperi doar citind. Cartea e într-un cuvânt „adevăr”, nu ne îmblânzește, nu ne încearcă, nu ne ademenește pe locuri periculoase ci ne pune pe tavă trăirea suavă a autoarei, a frământărilor ei și a tandreții dăruirii prin vers. Viața aici e colorată și înmiresmată a toamnă chiar dacă aceasta nu e scutită de tristeți și experiențe care mai de care. Cu o atenție mai deosebită a sensului fiecărui vers vom ajunge la concluzia că scriitoarea ne mângâie părintește și ne croiește părțile inimii spre înzestrarea sensibilului; refugiindu-ne în acele târzii toamne, în acele trecătoare absențe, în acele depărtăși ce se cer depănate de slova poetică. Avem înșiruirea unor secvențe de zile, luni și treceri care citindu-le și aflându-le ne fac bine, ne fac să aparținem acestor poezii, să fim părtași la aceași trăire și respirație prin cuvânt.
„Când visele se sparg în stele cu luna ce freamătă noaptea, Furtuna curge-n stropi de soare, iar eu sunt tu și tu ești eu.” (în poezia, Furtună cu soare)
Mie îmi rămâne sarcina să vă îndemn la poezie, pentru că ea este mierea ce ar trebui să o gustăm în fiecare zi, puțin câte puțin pentru a menține gustul suav al naturii, al vântului, al prospețimii, iar cartea „Fluturi și alte frunze” ne prezintă o acea gură de aer proaptăt din inima unui șes în plină înflorire spirituală. Mulțumesc editurii SIONO pentru posibilitatea de a o citi pe Em Sava și minunata-i carte de poezii! Cu prețuire!
România nu e mereu evident tricoloră. Nici măcar nu e musai să fie în țara lui Eminescu. România e o stare de spirit ce se poate ascunde în nervura unei frunze de arțar, în dosul unei lacrimi ori într-un blid de lut de la bunica. România e Ziua Iei în Toronto și mirosul de sarmale, vocea preotului la slujba în limba noastră. Indiferentă vocea și credința, la geografie.România suntem noi cu inima strânsă câteodată, că sunt zile când e greu să fii român în România.Ziceam că România nu e mereu și evident tricoloră de la un capăt la altul al curcubeului. Pentru că în noi sunt culorile. Discrete și cuminți ori dimpotrivă țipătoare.Noi suntem tricolori pe noapte și zi. Noi suntem România. Nu e un dar, nu e datorie, nu e un drept. E un fapt. Suntem și ne suntem așa. Nu doar acum, ci în fiecare zi. Însă azi e 1 Decembrie.
Amintirea asta vreau să o țin minte. Blogul e bun pentru asta. Aici e frig. Porțile aeriene între noi și România sunt închise. Cele ale sufletului sunt deschise. Am primit mesajul de la fratele meu. Știți voi, v-am mai povestit de el, fratello. 🙂
Indubitabil, cu toții așteptam apariția cărții Luciei Stroilă. Nu știu de ce am ales acest cuvânt pretențios în introducerea volumului „Și vulturii uită să zboare”. Probabil ca o reverență de „bine ai venit, carte frumoasă și așteptată!” Pe autoare o cunosc de multă vreme, mai bine spus o citesc de mult, dar cum poți cunoaște cel mai bine un om? Nu citindu-i sufletul? Nu amestecându-te cu litera lui frământată în durere și-n bucurie? Vă spuneam și cu alte ocazii că scriitorul nu se măsoară în numărul de cărți publicate, ci în simțirea ce atârnă ca plumbul în cuvântul pe care-l zămislește și care te plesnește, te topește și te reinventează pentru că, în prezența literei, Universul lui moare și renaște, iar tu, ca cititor, ai cheia. Ți-e permisă prezența în intimitatea ecuației vieții. Lucia este un scriitor versatil, care din țărână face portrete dumnezeiești, cu mâinile goale smulge durerea și o așează sub reflectorul judecății clare și reci. Se detașează ori se topește în amintirea unui trecut pe care-l iubește și-l disprețuiește în același timp, dar pe care și-l asumă neîndoielnic. Poezia îi este bisturiu și zbor, atât de înalt că uneori amețește în vârtejul propriei metafore ce se zbate în nori. Alteori e o stare de fapt răsfirată în detalii scoase la lumină aproape intuitiv, imagini de o sensibilitate manifestă, toate sugerate printr-o armonie fluidă a versurilor. Iubirea îi este dantelată, timidă, pătrunzătoare, totală. Lumea ei se rostogolește voalat ca un zbor de vultur, când puternic, când obosit, pentru că „Și vulturii uită să zboare”. Își strânge brațele cuib și căldură sau dimpotrivă devine copac. „Îmi crescuseră crengi,/mă agățam cu ele de cer/și ceru-și oglindea stelele/în florile mele.” Versul ei e când ludic, când serios, când apăsător, când mreajă de stele. Anotimpurile primesc alte valențe, iubirea e la reducere de Black Friday și în general valorile se răstoarnă și-apoi privesc mirate; ea însăși este un abur „risipit în pragul dimineții,/soarele mă destramă în mii de culori/și-n zborul albastru mă zbat să le-adun/să desenez pentru tine un curcubeu,/dar visul îți zboară hoinar/spre o pădure verde de fag.” Poezia Luciei Stroilă se află sub semnul albastrului, sub semnul zborului. Ea însăși e un ochi mare, albastru care scrie. E o sinonimie pur întâmplătoare între vers și om, pentru că irisul ei poartă cuminte aceeași nuanță, ca un soi de uniformă poetică. Iar aripile…, ei bine aripile se înalță în versuri de o simplitate covârșitoare uneori, alteori sofisticat arcuite, analizând și asumând filosofii de viață, trasând coordonatele unui univers cu margini transparente. Lirica acestui volum e o încercare de zbor, un atelier de făurit aripi. „Și vulturii uită să zboare”, cu onoare și bucurie publicat de SIONO, deși debutul ei literar, are o scriitură matură, rotundă, împlinită. Cartea poartă semnătura și implicarea deosebită a graficienei Sandra Segal, un om care filtrează artistul și opera și abia apoi construiește coperta. Culorile și imaginile se întâlnesc într-o armonie delicată, formând un volum pe care cu siguranță îl doriți în bibliotecă.
Vă mai amintiți de „Pași”? Uneori vine câte un gând cald ca și cum abia ar călca pe nisip umed de ocean. Cât trăiește o carte și unde se duc cărțile când se duc? Poate de aceea s-a născut SIONO. De dragul cărților și pentru viața lor. Contractul cu o editură ține cinci ani. Apoi cartea se ascunde sub maldăre de cărți noi pentru că alte și alte cărți dau din coate să iasă la suprafață. Unele sunt minunate, altele sunt extrem de proaste, dar se ridică la lumină cinci minute. Și-apoi trece timpul. Nu știu ce va aduce ziua de mâine. Nu știu dacă vor mai exista biblioteci și librării. La modul declarativ toți zicem că citim. Da, dar mai e și Netflixul, iar în Canada și State au apărut deja competitori și nu mai știi cât de elastic să-ți faci timpul. Librăriile sunt goale. Bibliotecile… hmmm. Când ați fost ultima oară la bibliotecă? Eu am fost acum doi ani în New York pentru că avea o arhitectură fantastică, era o clădire veche, în stil victorian și am fost fascinată de imagini. Da, de IMAGINI. Am făcut poze și am plecat.
M-a bucurat postarea Danei. Mulțumesc, draga mea și iartă-mi divagația, dar gândul a pășit pe nisipul ud, lângă ocean și a lăsat ampreanta.
Am citit, în sfârșit, Pași de Em Sava și Axel și încă mai aud personajele șoptindu-și povestea de dragoste. Am citit-o cu sufletul la gură, până târziu în miez de noapte și chiar trecut, iar a doua zi, la prima oră, prima grijă pe care am avut-o a fost să-mi reiau lectura din punctul în […]
E noiembrie. Mai avem o lună și anul simetriei absolute se încheie. Își trage în sfârșit cortina peste toate problemele pe care le-a ținut mănunchi la piept. Pentru omenire în general, pentru mine personal.Te doare mai tare propriul deget strâns la ușă decât piciorul rupt al vecinului.În penultima zi a lunii februarie l-am pierdut pe tata și de atunci am simțit că sunt pe un tobogan pe care cobor cu toată viteza.20 și 20. Numerologii au probabil explicații sofisticate, calcule stufoase cu o rezultantă clară. Noi simțim doar efectele. În istorie va rămâne ca anul pandemiei, pentru mine va fi mereu anul în care mi-am pierdut tatăl. Un „mereu” relativ, un „mereu” finit și definit, pandemia situându-se pe planul doi al existenței mele.2020 a fost un an incredibil pentru omul modern înarmat cu tehnologia. Un an ciudat în care controlul a fost preluat de o forță nevăzută. O forță care s-a plimbat nestingherită prin toate țările, prin toate cotloanele, toate cămările și toate castelele. A luat vieți, a speriat suflete, a introdus reguli și a semănat multă vrajbă. A sugrumat economiile, a alungat omenirea în spatele ușilor închise și ne-a demonstrat neputința. Omul, care-și căuta credința, cultura, crezul și distracția în ecrane, a fost exilat în propriul pătrățel, în propriul ecran, legat de lume doar cu-o funie de internet. Obligat. Restricționat.Toată libertatea, toate cunoștințele, funcțiile și rețetele de putere s-au dizolvat ca zahărul în apă, iar zâmbetul a fost pedepsit cu mască.Realitatea s-a răsucit peste noapte. Prea puțin contează de unde a izvorât răul (omenirea, cu cinci minute înainte de a căuta soluții, caută vinovați). Culorile s-au transformat în non-culori, iar râsul s-a stins în tăcere.Omului i s-a demonstrat neputința. Virusul n-a avut opreliști, nici uși închise, nici măști. N-a avut nevoie de chei ori de parole. N-a fost nevoie să le spargă. A amprentat oameni simpli, șefi de state, bogați, săraci, proști și deștepți. Fără discriminare, organizat și sigur pe el.Omenirea s-a revoltat. Din spate de ecrane a țipat prin pixeli, a făcut gălăgie și a conjugat la superlativ verbul „a crede” și „a fi”.Pământul se rotește luminat de stele și de lună, soarele răsare, dar viața a intrat într-o pâclă cenușie. Binele și răul își împletesc zilele, iar omul trebuie să învețe două lecții: a răbdării și a ascultării. Reguli ce trebuie puse bine în sertar și respectate cu sfințenie, răbdare și speranța că mâine soarele va răsări în libertate, iar măștile vor deveni amintirea unui soi de film SF în care am jucat cu toții.Dimineața, la cafea, privim cu îngrijorare cifrele cu gândul la cei dragi lăsați în țară. Mii de kilometri ne despart de ei. Skype-ul ne ajută, însă niciodată geografia nu ne-a fost atât de potrivnică. Ne-am construit cuiburi trainice la capăt de ocean. Am făcut-o orgolios, purtând în palme garanția emigrării: faptul că avioanele zboară în ambele direcții și oricând putem… Doar că siguranța stă sfâșiată la picioarele noastre, iar „a dori” și „a putea” au devenit paralele. Zborul e uneori doar apanajul gândului.Suntem prizonieri moderni cu gratii transparente și programe pe Netflix, prizonieri neputincioși ai unui război perfid, știind cu toții în subsidiar că singura cale este credința. În noi și în bine. Oricum l-am numi fiecare dintre noi. Azi, 2020, trece, iar mâine sigur va fi bine.
Vine finalul de an și toți sperăm ca haina purtată de 2021 să ne fie mai luminoasă, țesută cu nuanțe vesele.
Ce vreau să vă spun: mi-au crescut butoane pe pagina de blog. Eu nu sunt tehnică și nu am răbdare să citesc instrucțiuni, așa că doar vă spun că cei care doriți puteți accesa direct de la mine butonul de cumpărare a celor trei cărți. De ce zic asta? Pentru că SIONO Editura are o ofertă fabuloasă. La fiecare carte SIONO (Atenție! Să fie publicată de SIONO) cumpărată de la una din librăriile ori site-urile de care v-am mai spus (adică: Gaudeamus – Cluj, Eminescu – București, Junimea și Casa cărților – Iași, Șt. O. Iosif – Brașov, precum și site-urile librăriilor aferente, plus Libris și Cărturești) primiți o carte SIONO. Orice carte SIONO. Doar trebuie să faceți dovada că ați cumpărat cartea SIONO cu o poză a facturii, să vă spuneți adresa și alegerea. E o ofertă fantastică și, zic eu, foarte generoasă. Cumpărați de la o librărie care vă e dragă sau o comandați online, iar editura vă trimite acasă încă o carte. La alegere. Adică aveți două cărți în loc de una. ATENȚIE! Cartea gratuită o primiți de la editură, nu de la librărie. Și, ca să vedeți ce puteți primi, vă pun o fotografie cu cărțile publicate de SIONO în acest an.
În afară de lista de mai sus, puteți avea cadou „Pași” de Em Sava și Axel ori „Drumul meu” de Irina Alexe, chiar dacă sunt publicate la alte edituri. Este excepția de la regulă. 🙂
Deci aveți 11 alegeri. 🙂 Să așteptăm sărbătorile cu cărți!
Sweet & Salty 