În 2018 când a apărut cartea Anei Barton „Nemuritorii de rând”, mi-a plăcut atât de mult coperta, că pe loc am comandat cartea (habar nu aveam ce conține) și am scris de îndată Sandrei Segal (care nu-mi era în lista de prieteni fesbuciană) să o felicit cu majuscule pentru minunea aceea albastră. Citind mai apoi cartea, am descoperit două lucruri. Unul a fost stilul Anei: ludicul metaforic, convenționalul topit și reconfigurat în neconvențional, cuvintele răsucite, întoarse pe dos, recroite la micrometru pentru a nu lăsa să intre niciun pic de lumesc, de banal, de profan.
Apoi am observat armonia dintre carte și haina ei, coperta.
La fel s-a întâmplat și în cazul volumului Simonei Poclid, „Monștrii cu bot de catifea” (despre care voi scrie în curând), la fel și în cazul a numeroase alte coperte.
Sandra nu lasă nimic la voia întâmplării, niciun element. Nici măcar fotografia autorului. Copertele ei sunt ecuații între creativitate și o foarte bună pregătire profesională pe care, cu generozitate, e gata să ți-o împărtășească. Îți explică, asemeni unui profesor răbdător, de ce localizarea unui grup de litere ori a unei imagini este potrivită ori, dimpotrivă, este ca nuca-n perete. De ce un font nu se pliază cu mesajul textului. Filtrează autorul, opera, doleanțele interlocutorului și, printr-o alchimie complicată, scoate la iveală haina manuscrisului care, ghici? E un puzzle perfect.
Pe Lucia Stroilă o citesc de multă vreme. Scrie proză și poezie. E greu să o explici, pentru că ea este un om „ca un ochi albastru”. Cum să vă explic? Lucia este ca marea. Învolburată sau liniștită, mereu în căutare de aripi. Puternică și sensibilă. Vultur cu privirea crâncenă, însă și floare de cireș. Și așa scrie. Tulburător. Intens. Cu emoția în buricele degetelor, în privire, în cuvântul care, de multe ori, sângerează. Textul ei te prinde în brațe și nu-ți mai dă drumul. Te obligă să-l trăiești, să-i fii prezent, să-l frămânți în palme și să-l ții aproape.

Cel mai recent proiect SIONO: „Și vulturii uită să zboare”, de Lucia Stroilă, copertă și grafică de interior, Sandra Segal. O carte al cărei zbor mă bucur să îl anunț!

Azi îl sărbătorim pe Sadoveanu, născut în 1880. Nu cred că am fost fan Sadoveanu de la primul contact cu scriitura lui savuroasă, de care, în timp, m-am îndrăgostit iremediabil.
Îmi amintesc de asemenea, că și elevii mei intrau în lumea Șoimăreștilor ori a Jderilor cu timiditate, forțați la început de profa de română. Pentru lumea lui calin moldovenească, atât de sfătoasă, era nevoie de o introducere și o degustare atentă și fină. Și răbdarea de-a urca pe cărările meșteșugăresc împodobite.
L-am gustat cu adevărat la maturitate, când l-am înțeles. Și am „tradus” metafora lumii lui elevilor mei, pe limba lor. Așa cum am făcut mai târziu cu Creangă aici, în patria arțarilor, când arhaismele moldovenești erau o perdea densă, imposibil de pătruns de puii compatrioților mei români-canadieni.
Dar n-am să vă vorbesc despre opera impresionantă a „Ceahlăului literaturii române” desfășurată într-o carieră de mai bine de 50 de ani. O să spun doar o știre de cancan, o poantă. Marele scriitor era foarte bogat. Multe topici feisbuciste atacă această temă: cum să faci bani ca scriitor. Vreți să aflați? Citiți Sadoveanu, dragii mei! El a reușit.
By the way! Se mai citește în zilele noastre Sadoveanu? Pe vremea mea se citea. Oare generațiile actuale mai citesc clasici români? În primăvara anului viitor fac 20 de ani de Canada, în concluzie nu mai știu cum arată programa școlară. Drag mi-a fost la catedră în România!
Legat de subiect, vă pun aici un catren compus de Păstorel Teodoreanu, dedicat maestrului:
”De ţi-ai face testamentul,
Tu să nu-mi laşi mii de franci!
Naşule, să-mi laşi obrazul,
Ca să-mi fac din el bocanci!”